Tulnic și Lioara

I

De când e lumea lume și rostul vorbei rost,

Domn bun, cum a fost Stâlpeș, nici nu-i și nici n-a fost Și, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască, Alt domn așa ca dânsul nu cred să se mai nască. Era-mpărat puternic și mare nume-avea,

O țară, cât o lume, toiagu-i stăpânea,

Și oști avea din plinul, și-a gurii sale graiuri, Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri,

Căci mejdele lui Stâlpeș băteau hotar rotund: Din granița lui Codru, ce-n preabătul afund

Al Ostului domnește mulțimi ascultătoare,

Trec mejdele trei sute de câmpi și văi vioare Spre munți până-n movile, pe cari le-au ridicat Bătrânii lui Crai-Verde și Vultur Împărat,

De-aici apoi țin ață pe-a muntelui cunună

Și dau hotar lui ținteș și craiului Fortună,

Și trec pe la Crai-Sânger, se pierd apoi mai sus La Trăsnet împăratul, în margine de-apus.

Așa era! și lumea de-a lungul și de-a latul

Mirat-a fost de vestea lui Stâlpeș Împăratul, Căci el nu numai taberi a-nvins de multe dăți, Dar plin era de-avere și plin de bunătăți

Și-avea comori ascunse și turme mari o mie

Și nouăzeci și nouă de cai în herghelie,

Pe câmpuri păcurarii purtau în grija lor

Trei stâni de oi lânoase și toate cu ampror!

Dar salba cea mai scumpă și-odorul din comoara Lui Stâlpeș era înger, tip blond, era Lioara, Căci Stâlpeș avea doamnă pe Lia și avea

O fată, numai una, iar fata se numea

Lioară, după gândul frumoasei doamne Lia,

Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fiia.

De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei Și-a fost fără păreche pe vremurile ei De blândă și frumoasă și-n vorbă ca vioara, De trei: ori, ba de șese, de zece ori Lioara Cu multa ei frumsețe pe mamă-sa-ntrecea! Avea doi ochi albaștri, ca ceriul, și avea Obraz rotund și rumen, și plete-avea bălaie Pe umeri doi lucerferi de-o nobilă văpaie Păreau că-i joacă tainic și-n jocul lor domol Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol,

Și sânul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care Zări sfinte se răsfață din luna ce răsare! Oh! las că fost-au fete destule de-mpărați, A căror ochi umplură toți ochii de nesaț, Și doar al mai vederii, pe-atunci ca ș-altădată Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată Frumoasă, ca Lioara, și nobilă, cât ea Un înger din icoana bisericii părea.

Ș-atât avea copila mișcări de fermecate, Cât soarele că-i soare și-i trup fără păcate, Mirat stetea cu totul pe cerul său cel sfânt Și nu-i venea cu modru să-și afle crezământ Privirilor, sta-n cumpeni de poate să se nască Din om așa făptură pe-o lume pământească!

II

Dar vestea despre fata lui Stâlpeș a trecut Din țări în țări; departe prin lumi a străbătut Și-ajunse preste râuri și late mări albastre La cele mai de margini și cele mai sihastre Pământuri, unde luna și soarele se par

De gheață, căci o dată pe an numai răsar. Acolo, pe hotarul apusurilor pale,

Prin locuri, unde-i vântul fricos a face cale Și iarba primăverii fricoas-a răsări,

Trăia un stol sălbatic de zmei, ce rătăci, Din alte lumi mai negre ca lumea care este, Și zmeii toți de-a rândul au prins de fată veste. Și-atunci, ca niciodată, pământul dinadins Gemu de groază multă și greu fior cuprins, Căci zmeii duși de patimi din peșteri alergară Spre munți, de vuiet aspru toți codrii se mișcară Și glasul lor de dealuri așa greu s-a izbit, Cât munții din adâncuri ca frunza s-au clătit. Zbierat-au ei sălbatici, cât negurile zării, S-au strâns un punct de spaimă, iar râurile țării Din curgeri întorcându-și întreagă matca lor, Năval-au dat s-alerge spre munți către izvor. De ce să stau pe gânduri, cu lunile și anul? Voi pune pantă nouă, voi trage buzduganul, În fier, și voi adauge venin de șerpi uciși Și-oțel de-un lat de mână pe-al spadelor tăiș, Să pot tăia cu ele cum vreau de-ndemânatic, Un cal, apoi voi prinde pe cel mai furtunatic, Și voi zbura ca vântul, ca gândul de turbat, Și voi răpi pe fata lui Stâlpeș împărat! Trei zile numai! Vreme destulă-i doară asta! Trei zile, și-n palaturi aduce-mi-voi nevasta... Așa strigau, și-n clipă tot zmeul se grăbea Mai mult oțel să pună pe paloș ce lucea, Și caută cai, cu-aripi de spaimă și-ntunerec; Și-otrăvuri pun pe spate și-n pante se înferec. Dar zmeul cel mai mare, al căruia palat

Pe șeptezeci și șepte de munți era durat, De-abia primi cuvântul de fata-mpărătească, Când el a fost de-a una gătit ca să pornească Din alte lumi în lumea cu sori pe cerul sfânt, Cu zâne prin văzduhuri și fete pe pământ Gătit, ca totdeauna mai mult fiind el gata, S-alerge, din palaturi să fure dânsul fata. Atunci, ca niciodată, un cal din stavă prinse; Grei nori a pus pe umeri, lat paloș el încinse Și greu, care la cumpeni de nouăzeci de măji;

Pe doi bălauri negri i-a pus apoi de străji Palatului, cu vuiet clătindu-și ale sale Mari capete de spaimă, a zis: Mi-oi face cale Pe vânturi și furtune și volbure, ca vânt Voi trece țări o mie și-o lume de pământ, Izbi-mă-voi ca fulger, ca trăsnetul de vară, Și voi răpi lui Stâlpeș frumsețile din țară! Am paloș și-al meu paloș de trei ori e-nădit Cu tot oțelul, care trei munți l-au tăinuit În sânul lor, am calul cu strana din Ostroave Și-i cal ce nu cunoaște nici frâie nici potcoave, Ci vânt numai și zare deschisă de-alergat! Așteaptă dar, așteaptă, tu Stâlpeș împărat, Să vezi a mea putere, să simți tu din tot greul Mânia mea... Sălbatic așa vorbit-a zmeul; Și-abia muri cuvântul pe buza lui de fier, Când aripi el întinse de-a una și, sub cer Albit de faptul zilei, s-a pus în alergare. Creștea mereu mai negru, mereu creștea mai tare Și tot mai mult: de patimi și negru dor învins, El dat era cărării ca fulger dinadins.

O sută de pământuri cu nouă mii de sate

Și munți și văi și silhe și plaiuri, aburate De plângerile nopții, și râuri a trecut

Grozavul zmeu, pe aripi de ceață, s-a pierdut În zări; turbat să clătin-a cerului rotunduri, Greu zările se mișcă, și sarbedele-afunduri Cu ceață pe-a lui urmă și neguri să-nvălesc. Iar când trei mii de mile cu zboru-i se-mplinesc, El stă pe loc, se trage sub neguri și s-ascunde Sub norul greu, cu ochii departe-n zări pătrunde Și țintă ține ochii la Stâlpeș Împărat,

Pândește pe Lioara, s-o vadă prin palat

Și, când va fi copila mai veselă, dodată S-o fure și s-alerge prin zarea depărtată.

III

Prin dalba grădinuță cu strat de toporași Și crini, ce poartă rouă pe sânul drăgălaș, În zorii zilei dalbe când cerul rumenește Noptatecile piscuri și-n aur le-nvelește, Se plimbă râzătoare cu pasul legănat

Lioara, mândră fata lui Stâlpeș Împărat.

Mai dis-de-dimineață ca alte dăți ea lasă Chilia și-așternutu-i cu cergă de mătasă

Și perini moi, scoboară pe prag întraurit Și trece prin pridvorul de marmoră, cioplit, Cu barda și se duce de-a dreptul la portița Gradinii și-apoi intră cu zâmbet copilița Pe-o aripă de ușă, că-i ușa cu zăvor

Și două aripi are de-argint strălucitor,

Cioplit ciudate-n formă de aripi de bălaur. Pe moale iarbă calcă papucul ei de aur,

Și stropii mari de rouă, sub pașii ce se plimb, În mari mărgăritare și salbe mari se schimb. Pe largi cărări, ce-n umbră de pomi cruciș se taie, Copila trece blândă și pletele-i bălaie

Le-alunecă pe vântul frumoasei dimineți,

Iar vântul le resfiră mai late și mai creț Și-n taină el sărută tot părul dalbei fete, Când tremură de dragul frumoaselor ei plete. Pe cap Lioara poartă cununi de bărbănoc,

Și frunze de smaralde și flori de siminoc Ea poartă; pe vestmântu-i țesut cu măiestrie Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o mie De stele, și pe mâneci ea poartă porumbei D-argint, cusuți cu sârmă pe fir de mâna ei. Un brâu îi strânge trupul la mijloc, de mătasă Și plin de flori e brâul și-așa de strâns s-apasă Pe trup, încât să cugeți că dânsul e crescut Cu mijlocul deodată, și-apoi mai e țesut

Din fir de diamante, și-atât îi stă de bine, Și unde se-ncopciază, stau copcii de rubine. Și, cum se duce fata mereu privind la straturi În urmă dă spre stânga și-apucă drum în laturi Și merge la izvorul ce-n murmurul alin

Prelinge clarii picuri pe lespezi de rubin. S-apleacă preste fața izvorului, voioasă

În ape clari se caută copila de frumoasă

Și râde când zărește doi ochi sărini și mari Clătindu-se, ca fața izvorului mai clari, Obrazul ei s-aprinde d-o nobilă văpaie

Și-n vreme ce-și admiră frumsețile-i bălaie, Ea pleacă dalba-i frunte și-o razimă cu drag D-o creangă, aplecată din codrul unui fag, Și tot mai visătoare privind a ei talie,

Se pierde lin în visuri și dulce reverie. Ea nici nu mai aude cum murmură de lin

Duioșii stropi de apă pe lespezi de rubin, Ea nu-nțelege boarea, ce-i clătină vestmântul; Și granguri cântă jalnic, dar n-o răpește cântul Ca alte dăți: în apă doi ochi i s-oglindea Și-n ochii ei distrasă alți ochi îi surâdea, Ochi nobili ai lui Codru, frumoși ca lampa zilei, Căci el era de Stâlpeș logodnic dat copilei; În apă dar părându-i că vede surâzând

P-alesul ei, Lioara șoptește-un nume blând Și arde, cum ard fagii cu foc când îi împresuri.

Pe când stătea cuprinsă de-atâtea nențelesuri, Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus, Crescând mai greu, mai tare, mai sus și tot mai sus Prin larg văzduh, străbate trei câmpuri în trei clipe; Un zmeu venea cu norul, pe-un cal cu largi aripe, Venea ca o săgeată, ca fulger de turbat

Și cade spre grădina lui Stâlpeș împărat

Văzut-au toți curtenii de-afară și din casă, Văzut-a împăratul și nalta-mpărăteasă

Din turn văzut-a bine, cum zmeul cel din nor De-a dreptul în grădină ținti către izvor.

Și când a văzut Lia, frumoasă-împărăteasă, Că norul greu din zarea văzduhului se lasă De-a dreptul în grădină și când a văzut ea Că zmeul prinde-n brațe făptura subțirea

A fetei, și cu fata se duce și s-afundă

Prin negre zări și negre palaturi să-i ascundă Tezaurul, atuncea de-abia s-a stăpânit

Frumoasa-mpărăteasă și repede-a fugit

Prin largi chilii, cu țipăt plângând, cu toată mila, S-a dus sârmana Lia să-și apere copila.

Nebună de durere pe scări a alergat;

Dar când a fost aproape de fagul rourat Și când văzu departe, că-n nori ajunge norul Cu fata, disperată lovi ea cu piciorul În glii, și de mânie foc greu avea-n priviri: Oh, draga mamei, dragă! Tu nu ești nicăiri! Te-ai dus! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie Și fără simțuri cade pe glii frumoasa Lie.

IV

O lume de pământuri atunci s-a deșteptat

În plângere; pe-o mie de plaiuri a sunat

Cuvântul greu, că-i moartă copila-mpărătească. Și cât a fost în larguri hotar ca să primească Acest cuvânt, hotarul întreg a fost cuprins

De jele fără margini și geamăt dinadins.

Mari crai din țări vecine și țări de-a zecea țară, Primind această veste, din capete mișcară

Cu drag și milă multă, iar câți aveau mai drag Pe Stâlpeș dezlipit-au piciorul lor de prag

Și-n scări au pus piciorul, mai repede s-ajungă Să mângâie pe Stâlpeș în jelea lui cea lungă.

Și trist stetea-mpăratul de-o masă răzimat,

Departe-având toiagul prin colțuri aruncat

Și spada lui departe și coiful la picioare

Mai galben era Stâlpeș ca omul care moare,

Și slab de-atâta jele și negru de zdrobit.

Când el pe nalții prieteni în casă i-a zărit,

Roși fără de voie și capul ridicat-a

Și-a zis: Ori poate-aduceți voi fata? Poate fata Lui Stâlpeș pătimașul din nou va fi a mea?

Vai, Doamne, spuneți iute: trăiește oare ea?

Trăiește? De trăiește, pe ce loc poartă pasul? Vai, spuneți... Doamne, Doamne, târzii sunteți cu glasul! Și cum cerea s-audă, de dorul său învins,

Crai-Galben cu tot dragul de mân-atunci a prins Pe Stâlpeș și cu milă fățiș în ochi cătându-l

A zis: O, scumpe prieten! Împacă-te cu gândul, Și vezi, că tocmai trebe târzii să fim la glas! Întreabă-mă, ce gânduri am eu, de n-am rămas

La vatra mea? și-ntreabă, de ce-am plecat eu oare? Puteam să șed acasă; dar nu știu cum mă doare

De dorul tău, mă doare durerea ta, și știu

Că-așa numai se poate și-i bine-așa să fiu!

Copila ta-i pierdută: atâta știm noi bine,

Iar ce știm mai departe? Nimic nu știm, ca tine! Și-au prins atuncea craii să-l mângâie, cătând Să-i facă dorul aspru din inimă mai blând,

În cât le-a fost puterea cuvântului mișcară

Pe Stâlpeș, a lui jele pe-ncet o alinară

Cu vorbe și cu sfaturi de milă și de drag

Și-atunci ieși-mpăratul pe prag și de pe prag

Chemă pe cel mai harnic din argitani în casă

Și-a zis plângând: Durerea așa de greu m-apasă, Cât nu mai știu de mine nimic, și nu mai pot

Nimic, când știu pe lume că-s singur! Când socot La pierderea Lioarei, mă-nec în noapte-amară

Și n-am nici gând că vesel pot fi vreodată iară! Oh, draga tatei, dragă, de ce te-am prăpădit,

Atunci când eu mai tare ca oricând te-am iubit! Și plânge, Stâlpeș plânge și zise iarăși: Scrie Prin țări și lumi, ca lumea și țările să știe

De-a lungul și de-a latul, că Stâlpeș a pierdut Odorul cel mai nobil din câte le-a avut!

Tu scrie și dă veste să vadă fiecare

Cuvântul scris; tu scrie, așa cum ți se pare

Mai drept și mai cuminte să scrii; în orice sat Să sune glas de clopot trei zile necurmat

Și oamenii să lase deoparte bucuria

Și popii toți să țină priveghiuri pentru Lia

Să facă sărăcuste cum datini au rămas,

Prohoade să citească cu stări și parastas,

Și-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare, Să facă lumea toată copilei sărindare!

Așa să scrii, iubite, că doar pe rând, pe rând Voi pierde dorul negru și flacăra din gând,

Și nu voi fi pe lume silit de-atâta jele

Să-mi pierd a mea domnie prin patimile grele.

Așa vorbi-mpăratul și stropi au lăcrimat

Din ochii lui pe haina cea dalbă de-mpărat,

Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvântul, O carte, cum să poată pricepe tot pământul

Întreagă slova cărții: cu sfaturi mari și lungi, La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi,

De aur, căci o lume avea să o citească

Ș-o lume-avea porunca din carte s-o-mplinească. De-a fost pe lumea toată vreun suflet înnorat

De patimi, acel suflet în sân era-ngropat

De mamă, căci nebună ca volbura de toamnă

Părea de jale Lia, frumoasa țării doamnă.

A plâns cât era ziua pierdută-ntr-adevăr,

A rupt găteala-i toată și-a smuls din al ei păr Frumosul ac de aur și primele, ce-i leagă

Un stol de plete negre, cari noapte par întreagă; În haină de mătasă cernită și-a-nvelit

Frumosul trup: și astfel, cu părul despletit,

Cu ochii roși și umezi de plângerea cea deasă

Din loc în loc aleargă frumoasa-mpărăteasă

Și strig-un nume dulce și geme cu fior

Tot caută mama, caută pierdutul ei odor.

Și, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece Cu pas grăbit și lânced prin cele treisprezece Chilii și la chilia din capăt a stătut:

Aici era războiul, în carele-a țesut

Frumoasa ei copilă cu drag și cu-ndemână,

Aici erau talpigii, și caierul de lână

Și ghemele, și tortul, precum le-a rânduit

Lioara; gol sta patul, cel mândru și gătit

Anume pentru fata lui Stâlpeș Împăratul,

Căci tot lucea-n mătăsuri și-n scumpe haine patul. Și, cum stetea cu ochii la haine țintiți drept, Și-a pus mâinile dalbe de-a crucea preste piept Și-a stat înmărmurită frumoasa-mpărăteasă.

O draga mamei, dragă! De ce te-ai dus de-acasa? De ce te-ai dus? Acasă de cumva ai fi stat,

Eu aș fi dat să facă pe seama ta un pat

Din aur și mărgele cioplit și din smaralde,

Să dormi un înger nobil pe paturile calde

Mai blând decât în leagăn un fiu născut de-o zi! Iar când în zorii zilei din somn te-ai pomeni

Și-ai vrea să cauți o haină mai scumpă decât toate, Atunci din lăzi de aur o haină tu ți-ai scoate De purpur mai frumoasă ca orișice frumos:

Țesută de pe umeri și până-n poală jos

Din fir de diamante, pe margine tivită

Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită Cu stele mici de sârmă și fluturi de rubin,

O lucitoare haină ca soarele deplin.

Și, ca să nu mai fie pe-ntreg rotundul fata

Mai mult și mai de-a dragul ca tine dezmierdată, Eu aș fi pus pe-un meșter, din alte lumi venit, Din paltin să cioplească război întraurit

Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe;

Suveică făurită din mândru lanț de salbe

Eu ți-aș fi dat și bregla din aur și fuștei

Ciopliți în strug și patru talpigi mai ușurei

Ca fulgii de zăpadă: făceam pe-această cale,

Să nu mai fie stativi ca stativele tale!...

Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus Să torci fuior din furcă de aur, și cu fus

De-argint să torci, și pânză să țeși în patru iță, Să coși a ta cămașe din flori din cruciță,

Pe margini cu mătasă, cu sârmă la prinsori,

Pe piepți apoi să preseri un stol de puișori

Albaștri, cum ți-s ochii, ori galbeni, cum ți-e părul, Ori roșii, cum ți-e fața, când arde adevărul

Pe fața ta... Lioară, cu moartea ta mă-omori!

Puteai să fii tu farmec, și dragă la feciori

Să fii; trei țări să râdă cu râsetele tale

Și feți-frumoșii lumii nebuni să bată cale

De dragul tău, și oameni, din alte lumi, trecând Prin lata noastră țară și chipul tău văzând,

Să zică: Mai sunt fete frumoase cum e luna,

Dar fată ca Lioara mai dalbă nu-i nici una,

Nici trup ca trupul dânsei, nici ochi așa dalbi ochi Atâta-i de frumoasă, nu-i fie de deochi...

V

Așa vorbește Lia, frumoasa-mpărăteasă,

Privind cu ochi de patimi tot colțul de prin casă, Căci dulce suvenire găsea-n fiece colț,

Iar Codru, sub rotundul chiliilor cu bolți,

Trecea-n această vreme cătând ca să-ntâlnească Pe Lia, căci un cuget avea să-i tălmăcească

Și-un dor avea să-i spună, dor tainic, care-n piept, Ardea, dar avea lipsă de-un sfat mai înțelept. Și când ajunge Codru de numără chilia

De-a treisprezecea, află la furcă stând pe Lia Zdrobită de durere, plângând de-al fetei drag; S-oprește dar feciorul și stă pe-al casei prag, La doamnă cu mirare și lung fior privește,

S-apropie de dânsa și-n patimă vorbește:

Oh, nu mai plânge, doamnă, te rog să nu mai plângi Atâta ești de slabă și pală, că te stângi

Și pieri văzând cu ochii! Te uști pe zice vine Și, nu știu cum, de milă, mi-i greu să caut la tine! Căci, vai, ești numai umbră cu nume și cu glas, Și te-ai topit, stăpână, topit, de n-ai rămas! De ce să plângi? Cu plânsul omori numai viața! De-ai merge, oh, de-ai merge, să-ți vezi o dată fața În ape clari: de tine tu însăți te-ai mira

Ce mult este topită și slabă fața ta!

Dă-ți fire și mai curmă din plângerea cea deasă, Căci eu gândesc oh, iartă-mi durerea ce m-apasă Gândesc să las în lume o lume de femei,

Să merg după Lioara, să caut urmele ei!

S-aduc, s-aduc odorul, acesta gând mă poartă: Să mor cu ea alături, de cumva-i dânsa moartă! Oh, ce mi-e bun de-acuma frumosul comănac

Cu penele de vultur? O, Doamne, ce să fac

De astăzi cu săgeata-mi atât de mult deprinsă La țel și-a cărei pană de trei ori e prelinsă Cu palid colb de aur? Cu straiele ce port

Și care sunt țesute din cel mai nobil tort

Eu ce să fac? Cu lancea-mi dedată-n alergare Eu ce să fac? și-n urmă cu paloșul, la care

Trei meșteri din trei colțuri de lume-au asudat, Eu ce să fac? O, Doamne, să mor eu blăstămat De țară și de oameni, și vești de rău să-mi iasă, Că n-am atâta suflet să caut a mea mireasă?

De-aș ști c-alerg o lume, eu totuși am s-alerg; Dar lasă-mă, stăpână, vai, lasă-mă să merg!

El zise. și-mpăratul aude suspinând

Pe Tulnic, îi ascultă cuvintele pe rând,

Și-atunci, mișcat de vorbă-i, la Tulnic el s-a dus Și brațul drept cu dragosti pe umeri i l-a pus Și-n ochi privindu-l zise: Fă, Tulnic, cum îți place Dar fă cum știi că-i bine, cum știi că-i drept a face! Noi nu te-oprim! și Tulnic așa i-a dat răspuns: O, Stâlpeș Împărate! Mă simț eu îndeajuns

De vrednic să bat lumea! S-o bat din dungă-n dungă, Cruciș cât e de lată și-n larg cât e de lungă, Să trec din Răsărituri spre margini de Apus, Să cat în care lume și-n care părți s-a dus

Lioara mea! M-așteaptă, așteaptă-mă,-mpărate, Cu post și cu mătanii, trei luni și jumătate, Trei luni m-așteaptă, doamnă, căci în trei luni, socot, Să-ntorn acasă iară cu dorul meu cu tot,

Dar când, înaltă doamnă, tu vei vede pe cer, Că zorii zilei dalbe tot vin și trec și pier, Că vremea rentornării din ceas pe ceas s-amână, Că luni mereu s-adaug din zi și săptămână,

Atunci tu ia-ți tot gândul și nu mai aștepta, Căci mort voi fi eu, Lie, și moartă fiica ta. Prin țări înstrăinate, tu nu ne duce dorul,

Și nu ne plânge; pleacă cu dragoste piciorul Și-ai tăi genunchi la masa bisericii, plângând, Tu pentru noi te roagă cu inimă și gând;

Dă slujbe-n zece miercuri și-n zece mari dumineci, Gândește la Lioara, când mergi să te cumineci Și n-o uita! D-a pururi în minte să ne ții,

Căci tu, tu ne-ai fost mamă și noi ți-am fost copii! O, deie, deie Domnul, să-ntorn acasă iarăși

Speranței tale prieten și-amorului tovarăș!... Așa vorbi feciorul, de nalte patimi dus,

Și fără de zăbavă pe capul său a pus

Un coif ornat cu pene de pajură de munte,

Cu creasta de aramă și dungi d-oțeluri crunte; Pe piept a pus pieptarul, cum poartă la război Vitejii toți de-a rândul, și s-a-mbrăcat apoi Cu cele mai frumoase și mai vestite straie;

A-ncins apoi la mijloc un paloș de bătaie,

Frumos și cu mărgele; în urmă, a-mbrăcat

Pe dalbele picioare păpucii săi de aur,

Cusuți pe dinăuntru cu piele de bălaur.

Și-atuncea împăratul i-a strâns mâna cu drag, Iar dalba-mpărăteasă stând palidă pe prag

Și, vorbele-necându-și în lacrimi fără număr, I-a sărutat cu milă vestmântul de pe umăr

Și-a prins să plângă jalnic, mai jalnic ca oricând, De nu-i venea nici suflet, așa gemea plângând, Iar Stâlpeș, bietul Stâlpeș, plângea cu drag și dânsul, În urmă Tulnic face trei cruci lui Dumnezeu, La mijloc încopciază mai strâns paloșul său

Și-apoi pe nalte trepte la scări de-argint scoboară Și servii-aduc îndată fugarul, roib la scară; Greu calul varsă aburi pe narea sa de foc

Și tropotă-n picioare și nu-și găsește loc,

Iar Tulnic îl adie și-l bate-ncet pe coamă,

Când roibul se izbește ușor ca o fantoamă,

Și-ncalecă feciorul, dă frâu calului nalt

Și calul prinde aripi, s-aruncă și-n asalt

Izbește trupul nobil în toată-a lui putere

Și fulgeră pe fața pământului și piere

Prin zări, cum stele sfinte din cerul nopții pier. Nebun răsună pietri sub pas de rece fier

Al iuților potcoave, scântei răsar în zare

Și calul pe câmpie mereu, mereu dispare,

Se pierde-n răsărituri cu naltul său stăpân. La scări, cu inimi triste, zdrobiți și pali rămân Părinții triști, din piepturi mereu vărsând șiroaie De gemete scăldate în larg potop de ploaie

A ochilor, cari umezi de plânsul mult și des Închid privirea tristă și plină de-nțeles.

S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic într-o cale, Să bată câmpi și codri, să bată deal și vale, S-alerge tot pământul și-n negre depărtări

Să caute până-n margini de margine de țări

Comoara lor pierdută; s-ar duce, duce-i dorul, Și totuși ei stau marmur, legat li e piciorul. D-abia numai cu ochii mai pot să urmărească

Pe Tulnic, care-ncepe să nu se mai zărească

Prin zări luate-n fugă d-un roib așa păgân:

Albaștri codri-n urmă-i se-nșiră și rămân

Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe; Și calul întețește turbat a lui aripe

Și zboară, dând în vânturi o coamă de păr creț, Pân zarea prinde-n noapte și cal și călăreț...

VI

S-a dus! Atâta jele s-a dus cu el pe-un pas

Și-n urma lui acasă cât dor a mai rămas!

Și Stâlpeș, doamna Lie tot plâng și zi de zile Așteaptă triști întorsul iubitei lor copile.

Înalta Lie face mătanii la pristol

Și șoapte pii rostește din pieptul slab și gol De orișice nădejde, căci ceas de ceas s-amână, Și luni mereu s-adaug prin zi și săptămână,

Și vremea troienită lung șir de ani a tors

De când e dus feciorul și nu s-a mai întors!

Ce veșted era Stâlpeș și cât de slabă Lia!

Din pieptul lor pierise cu totul veselia

Și zâmbetul; de-atuncea dureri i-au frământat Cât nu puteai cunoaște pe veselu-mpărat

Și nu puteai pe Lia, căci ea-și schimbase portul Și slab pășea, ca grija, ș-obraz avea ca mortul Și nu-i mai era trupul frumos și plin și drept, Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot în piept. Dar Stâlpeș, încă Stâlpeș! Ce mult și-a schimbat statul, Și nu-l mai poți cunoaște că el e împăratul!

Și el, furați de gândul nădejdii, ne-ncetat

Așteaptă ceasul zilei și-al vremii de-nturnat, Visează, cât e noaptea de lungă și de mare,

De-o zi, când au s-audă pe drum în depărtare

Un viu nechez și-un tropot de cal, carele-n zbor Venind o să s-oprească la poarta curții lor.

Râzând fugi-va Lia mari porți să le deschidă: Vai, Doamne! bucuria va sta să o ucidă,

Când biata mamă-n toiul sositei bucurii

Va strânge-n braț copila-i, pe ambii săi copii! Și cât va plânge Lia și Stâlpeș cât va plânge Și-n braț unii pe alții cu drag cum se vor strânge Și iar vor ținea dânșii, cu rostul lumii, rost. Și iarăși vor fi veseli, cum poate n-au mai fost, De nou va zâmbi Lia făloasă de-a ei fată

Și fata va fi iarăși de-o lume lăudată,

Când ea prin grădinuța cu strat de toporași

Plimba-va iar piciorul cel mic și drăgălaș.

Și-i vor luci pe haina țesută-n măiestrie

Din fire lungi de aur, mici stele vii, o mie

De stele, și pe mâneci luci-vor porumbei

De-argint, cusuți cu sârmă pe fir de mâna ei, Căci haina va fi mândră ca orișice frumos:

Țesută de pe umeri și până-n poală jos

Din pietre și mărgele, pe margine tivită

Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită Cu stele mici albastre și fluturi de rubin,

O haină, ca un soare, ca soarele deplin.

Dar nu! Să-ntoarne numai Lioara! De-ar veni!

Căci mamă-sa va face și tot va rândui

Din nou pe seama dânsei, să nu mai fie fată

Așa de mult frumoasă și-atât de dezmierdată,

Ca ea! Va chema Lia pe cel mai povestit

Din meșteri, să cioplească război întraurit

Copilei ei, și suluri ca grindina de albe

Și nobilă suveică din lanț frumos de salbe,

Și breglă de rubine, și ițe și fuștei

De-argint, și-n urmă patru talpigi mai ușurei Ca fulgii de zăpadă: așa va face Lia,

De-ar fi numai să fie să-și vadă iară fia...

Și tot visează doamna, și lacrimi o înec,

Iar anii trec; trec zece și cincisprezece trec!

VII

În colțul lumii, zarea de miazănoapte poartă Pe câmpii mari o umbră cu tip de fată moartă, Cu ochii stânși, cu fața de ceară și zăpezi, Ce când o vezi, îți pare că-n vis numai o vezi. Și umbra pe câmpie s-aleargă ca nebună,

De țipătul ei jalnic viu văile răsună;

Ea pleacă, stă, privește, se-ntoarce, pleacă iar Și măsură tot largul întinsului hotar.

A cincisprezecea oară se-nvârte zodiacul,

Pe cerul nalt se-ntoarce de nou în cale veacul A cincisprezecea oară, de când s-a pomenit

Prin zări această umbră venind din Răsărit; Era o fată blândă, cu ochi ca viorele,

Cu plete lungi și primă d-argint purta prin ele, Cu haină de mătasă ca îngerii din rai,

Așa cum poartă numai copilele de crai,

Așa era, dar anii de-atunci au trecut deși; E pal acum obrazul și-ndată ce-l apeși

Rămâne locul vânăt, și pletele-i sunt rupte Și buzele-i albastre ca patima de supte,

Și ochii stânși, de-ți pare că-n vis numai zărești Un tip creat din ceară și doruri sufletești. Nici ea nu se cunoaște, nici ea nu se mai știe, Aleargă-n hohot numai nebună pe câmpie

Și râde cât e ziua de rupe din vestmânt

Bucăți, ce cad în urmă-i ca frunze duse-n vânt. Iar când își vine-n fire arareori, ea plânge Și peticele hainei pe trupu-i și le strânge Și-n cap adună gânduri, mii doruri i s-adun Și-aducerile-aminte cu drag atunci îi spun

Că-n alte lumi, odată, demult, demult odată Trăia-mpăratul Stâlpeș și Stâlpeș avea fată Iar fata avea mamă pe Lia; căci avea

Frumoasă Lia fată și fată era ea!

Gândirea troienită sub doruri uriașe

Îi redă pe-ncetul, ca pruncului din fașe,

Simțiri să recunoască, să-și vină iar în firi Să cheme din trecuturi duioasele-amintiri

A zilelor vieții; și-atunci, oftând din greul, Ea vede grădinuța de flori, ea vede zmeul,

Se simte prin văzduhuri, plutind pe negru nor, Ea intră în palatul înalt și lucitor

Al zmeului, trăiește mereu în dor și plângeri, Simțind rumperea minții și-a sufletului frângeri. Ea tremură, când vede în gând acel palat

Pe nouăzeci și nouă de dealuri ridicat,

Dar cât o prinde groază și tremur când zărește Pe zmeu murind în sânge și foc ce-l învălește Din capetele nalte jos până la genunchi!... Hah! Iată-l, vine Tulnic! E Tulnic! Un mănunchi De pietre și mărgele străluce-n brâu mai tare Ca paloșul! Vezi coiful frumos și aurit,

Și coiful strălucește mai palid ca obrazul

Lui Tulnic! Uite, straie de cel mai nobil tort, E dânsul, el e! Doamne! E mort, e Tulnic mort? Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Miercuri, Ești piatră, tu! ești piatră, în negură de bărcuri, Afund în codri!... Râde, lung râde câmpul tot Și ochii pali ai fetei văpăi duioase scot

Și ultimele lacrimi îi cad și i s-adună

P-obraz; ea pierde firea și-aleargă iar nebună Pe câmpi, până ce noaptea o prinde-n brațul său Și-adoarme-n văi, scutită de cer și Dumnezeu!

VIII

În zori, când doamna Lia din somnu-i se trezește, Un plâns în ochi și-un tremur în suflet ea simțește Și lumea ei să-nvârte, ea cade jos plângând: În mintea ei murise chiar cel din urmă gând Al veștedei speranțe, nimic ea nu mai crede, Pe fată n-o mai are, și-n veci nu o mai vede. Îndată ea-și îmbracă vestmântul ei cernit, Deschide ușa, trece pe prag întraurit

Și iese pe pridvorul cel larg, cu stâlpi de aur Ciopliți în patru fețe de cel mai meșter faur, Scoboar-apoi pe trepte, pe nouă trepte lungi Cari au parcană lată de-argint cioplit în dungi. Acolo-i stă cu bobii bătrâna vrăjitoare;

Ea murmură cuvinte și caută-n sus la soare, Desface din năframă boscoanele pe rând

Și numără-n șoptire pe degete, zicând:

E Tulnic stan de piatră și doarme-n des de bărcuri, Căci n-a ținut cuvântul și sfântul sfintei Miercuri, Iar fata fata fuge pe câmpi din Răsărit;

Trei luni, și-atunci blăstemul lui Tulnic e-mplinit, Trei luni va fi el piatră, dar luna cea de-a patra Va face om cu suflet, căci glas va primi piatra. Atunci vedea-vei soare, ce nou va răsări,

Atunci a ta copilă din neguri va veni

Și iar vor merge toate pe calea lor cea dreaptă Așteaptă, doamnă Lie, trei luni numai așteaptă... Trei luni! Ziua de mâine luni se-ntorc cu ea, Așteaptă, doamno Lie, căci mâine vei vede!