Poezie

Purgatoriul

George Coșbuc · după Dante Alighieri · 150 min

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-așa grozavă, de-acum, spre-a trece ape mult mai bune, vântrele-ntinde-a duhului meu navă

și-ncep de-al doilea regn acum a spune, În care, spre-a fi demn de cerul sfânt, umanul spirit scoarța și-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt, aci-mi renașteți moarta mea cântare și-aici puțin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care izbi-n Pieride-așa ca să nu poată etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată senina zare-a cerului curat umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat, când fui ieșit la larg din moarta boare ce și-al meu suflet și-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte slăbind a Mrenei, ce-o-nsoțea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte Alt pol, văzui un grup de patru stele, cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea și ceru-nveselit de ele; sărac e nordu-n văduvia lui, că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui și-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care perise Caru-acum, un moș văzui,

stând singur lângă mine, și de-atare respect prin toate-i demn, cum unui tată nicicând nu-i datorește-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă și-nspicată cu alb, asemeni pletelor, și-avea pe piept o dublă viț-a lor scăpată,

iar fața-i de lumină i-o umplea din patru stele sfinte-a lor lucoare, părând că soarele stă-n fața mea.

— „Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare de ce fugiți pe negrul rîu în sus? a zis mișcând a feții-onestă floare.

Ce facl-avurăți? Cine v-a condus ieșind din hăul nopții-ntunecate ce-n veci pe-a morții văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate, ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne să-mi intre-n peșteri duhuri condamnate?“

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne smerit și-n față și-n genunchi să fiu și-mi da prin ochi, prin mâni și vorbe semne.

Răspunse-apoi: — „Eu nu de sine-mi viu. Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă rugarea ca-nsoțind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă voința-ți e să știi mai multe tu, nimic nu poate-a mea, negând, să-ți tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu, ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul, Încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, și numai adevărul spunu-l, trimis să-l scap, ca nu de tot să cază, și-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază și vreau să vadă și poporul pus, ce-aici se curăță sub sfânta-ți pază.

Ar fi prea lung să-ți spui cum l-am condus de-a te vedea și-a te-auzi pe tine; puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ți placă deci a te-nvoi că vine. El caută libertatea, scumpul dar, cum cel ce-i moare ei o știe bine

și-o știi, căci pentru ea nu-ți fuse-amar murind s-arunci în Utica vestmântul ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul etern, nici eu, căci nu sunt în căznire, ci-n limbul sunt din care-ți roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire În ochii-onești și-acum de-a ta s-o ții; te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ți trec a tale șapte-mpărății, și am să-i duc a ta recunoștință, de crezi că-i demn prin iad numit să fii.“

?„Fu Marcia, cât timp avui ființă, vederii mele drag-așa, firește, Încât îi împlineam orice dorință.

Ci-acum, că peste rîul rău trăiește, nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris, când scos eu fui, o lege ce m-oprește.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis, cum zici, n-aștept ochi dulci să mă convingă, destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi și fă-l pe-acesta să se-ncingă cu neted jonc și spală-i fața bine ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine, În ochii săi, să-ntâmpine pe solul ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un șes îi face-ocolul, pe jos, pe unde marea-l înălbește, și mult trestiș produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăiește din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi, căci nu se-ndoaie-n valul ce-o lovește.

Dar nu-mi veniți din nou pe-aici, apoi. Iar soarele ce iese-o să vă-nspire ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi.“

și-apoi peri. Eu, gata de pornire, nimic zicând, lângă poet mersei și-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el:— „Urmează, fiule, pașii mei! De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină câmpia-n jos spre marginile ei.“

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină părea fugind, așa că-n depărtare vedeam și marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care, cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm și-ntr-un loc, în umbra cui cu soarele se luptă multa rouă, căci prea puțin o scade-arsița lui,

ușor își puse palmele-amândouă Virgil pe iarba fragedă; eu, însă știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă și-atunci îmi apăru coloarea vie ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie, ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu vrun om ce-apoi și-ntoarcerea s-o știe.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu, și, ce minune!,-ndată ce-și culese umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

Cântul II

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul al cărui cerc de-amiazăzi învălește În punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc rotește, ieșea din Gange cu acea Măsură ce-i lunecă din mâni când se-mplinește;

așa că albii-obraji și de purpură ai mândrei Aurori, din locul meu, de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu și-acum, așa cum răzgândiți drumeții cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

și iat-atunci, că,-n faptul dimineții, cum roșul Mars pe marea-ntunecată adânc spre-apus străbate-alboarea ceții

așa văzui—vai, să-l mai văd o dată!— venind spre noi un punct de foc pe mare cum nici un zbor iuțime-așa n-arată.

și,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare, mă-ntoarsei spre maestrul meu o clipă, mai luciu-l revăzui și mult mai mare.

și de-ambele lui părți se-ntinse-n pripă știu eu ce alb și, dedesupt, acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu până ce-ntâiul alb aripi deschise și-atunci pe-acest luntraș îl cunoscu.

—„Grăbit să cazi acu-n genunchi, îmi zise, și-nchină-te! E înger acest foc. De-acum solii de-acestea-ți sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc; nu vrea lopeți, nici altfel de vântrele decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele și bate-n vânt cu aripi de lumină, cari n-au schimbare ca umana piele.“

Venind mereu deci paserea divină, vedeam cum ea tot mai de foc se face, că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-așternui. și-o luntre-așa zburace opri la mal, și-așa de fulg făcută, că nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută, la cârmă sta angelica solie și morți în luntre-avea mai mulți de-o sută.

„Când Israil ieșit-a din robie“ cântau cu toții-un singur glas, în cor, și psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor, pe mal au dat năvală aceștia iute, iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei țări necunoscute și-uimit părând, în jur privea poporul cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul În plină zi săgeți și,-arzând ferbinte, gonea din miezul bolții Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte spre noi, a zis: „— Rugămu-vă, de știți, ce drum spre deal avem de-aci nainte?“

Iar dulcele maestru: — „Voi gândiți că poate noi am ști aceasta țară, dar, ca și voi, străini suntem, veniți

puțin ceva nainte-vă, pe-o scară a altui rău și-atât de aspru drum, că joc acest urcuș o să ne pară.“

Băgând de seam-apoi cu toții cum îmi suflă gura și că-s viu adică, de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică, se-ndeasă toți s-aud-o noutate și-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-așa steteau mirate cu toate-acum, în fața mea privind, uitând că merg să spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind cu-atâta foc să mă cuprindă-n brață, că fui mișcat și eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viață! De trei ori vrând să-l am la piept, bătui de trei ori pieptu-mi, gol având în față.

De-uimire, cred, eu galben mă făcui, dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-și pasul, iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat să stau, iar glasul făcând să știu ce umbră e,-l rugai s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

—„Cum drag în carnea morții tu-mi erai, mi-ești drag, a zis, și-acum când mi-e luată. De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?“

—„Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată aici la voi, fac calea mea de-acum, dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?“

— „Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum, că el, ce ia oricând pe-oricine îi place, de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere vrerea lui se face și-i drept că, de trei luni, el ia-ntre-ai lui să plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui, de unde Tibru-ncepe ca să moară, primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară, căci orișicând aci s-adun-oricine din cei ce nu spre-amarul rîu scoboară.“

— „Vro nouă lege dacă nu-ți reține memoria și-uzul cântului acel ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puțintel“, așa-l rugai, „că,-n trupu-i care moare venind aici, mi-e truda morții-n el“.

„Iubirea-n gând cu mine vorbitoare“, așa-ncepu și dulce-așa cântând, că sună și-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu și eu și toți cei stând cu el păreau că-n farmecul ce-avură, n-aveau pe lume-altce nimic în gând

și-atenți la cânt și nemișcați stătură, când:— „Ce-i aici, de-umblați așa de-ncete?“ strigă deodat-onestul moș din gură.

„Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete? Urcați spre deal, spre-a rupe solzii-acei ce-opresc pe Cel Etern să vi s-arete!“

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei, porumbii ce s-adună la mâncare, și fără-a se-ngușa ca de-obicei,

deodată-și lasă hrana, când le pare că văd ceva venind ce-i înspăimântă, cuprinși fiind de-o grijă mult mai mare,

așa văzui lăsând și ceata sfântă cântarea ei. Spre deal fugi-napoi cum fuge-un om ce n-are nici o țântă,

și-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

Cântul III

Deși-împrăștiați de fuga cea grăbită pe câmp, întorși spre muntele acel la care-a noastră minte-n veci ne-nvită

eu stetei strâns de ducele fidel, căci cine-ar fi condus a mea cărare și cum era să sui fără de el?

și-așa-mi părea că-și face-acum mustrare. O, suflet demn și nepătat, ce mică greșeală-ți face-arsuri așa de-amare!

Când pripei, care-oricărui act ridică noblețea sa, el stavilă i-a pus, iar spiritu-mi, strâmtat de-avuta frică,

lărgi atenția ca din sineși dus, privii spre muntele, ce-și face cale spre cer din ape,-al lumii cel mai sus.

Dar soarele, ce-n dosul meu din vale ardea, sta-n față-mi rupt, fiindc-avea părete-n trupul meu luminii sale,

și-atunci, speriat, mă-ntorsei făr-a vrea, crezând că-s singur, când văzui, vezi bine, pământul negru numa-n fața mea.

— „De ce tot bănuiești? “, privind spre mine mi-a zis, întors cu-ntreaga față, solul, „nu știi că te conduc și sunt cu tine?

E sear-acolo unde-mi zace golul vestmânt prin care-umbream când am trăit; Brindis l-a dat și-l are azi Neapolul.

și-n față-mi dacă n-am nimic umbrit, mai mult decât de ceruri nu te mire că unu-ntr-altul razele-și trimit.

Să rabde-asemeni corpuri chinuire, și cald și frig, le face-acel ce vrea s-ascundă cum le dă și-această fire.

Nebun acel ce speră c-ar putea pătrunde-a voastră minte vecinicia ce ține pe-unul în trei fețe-n ea.

Să fiți voi, oameni, mulțumiți cu quia! De-ați fi putut vedea voi totul clar, de ce-ar mai fi născut atunci Maria?

Dar n-ați văzut dorindu-i în zadar și-atari a căror minte-ar fi-mpăcat-o Dorința ce li-e-acum etern amar?

Eu zic de-Aristotel, și zic de Plato, și de-alții mulți“. și-ngândurata frunte, tăcut și tulburat, el și-a plecat-o.

În vremea ast-am fost sosiți sub munte și-aflarăm mânecu-i așa pieziș, că nu-s pe lume-agile tălpi să-nfrunte.

Cel mai pustiu și mai râpos costiș, la Lierici și Turbi’,-ar fi ușoară și-o largă cale-n rând cu-acest costiș.

— „Mai știu eu p-unde-acest urcuș scoboară“, vorbi Virgil și-oprire-n pași a pus, „să-l poat-urca și-un om care nu zboară?“

Pe când privea-n pământ, pe gânduri dus, și-n sineși judeca acel părete, iar eu cu ochii-umblam pe stânci pe sus,

văzui la dreapta șirul unei cete de spirite, spre noi părând că vine și nepărând, c-așa veneau de-ncete.

— „Ridică-ți ochii că sosesc, în fine, maestre, duhuri, să ne dea vrun sfat, de n-ai puteri să-l afli tu prin tine.“

Atunci privi și el și-asigurat: — „Să mergem noi spre ei, că vin ca-n silă, iar tu-n speranța ta să fii-ntrămat“.

Deși spre ei noi mersem poate-o milă, era-ntre noi și-acum o-ndepărtare cât zboar-o piatră dintr-o mân-abilă,

când, strâns sub poala stâncii-n nemișcare, a stat grămadă-n loc întreg poporul, cum stai și-observi când nu ți se prea pare.

—„Voi, cei cu bun sfârșit“, conducătorul așa-ncepu, „vă rog, pe sfânta pace de care-aveți, cred eu, cu toții dorul,

să ne-arătați în care loc se face mai lină coasta spre-a sui și noi;

când știi mai mult, mai mult și graba-ți place.“

Cum una-ntâi, când ies din staul oi, ori dou-ori trei, și, timide să iasă, cu bot târât stau cele de-napoi,

ce prima face toate fac și leasă stau proaste-n loc, deși nu știu ce este, când prima stă, și-n coaste i se-ndeasă,

așa văzui pe primii dintr-aceste ferice umbre cum, pornind, veniră sfioase-n chip și cu mișcări modeste.

Ci,-n clipa când la dreapta mea zăriră lumina zilei ruptă-n mersul ei, iar umbra mea pe stânci cum se resfiră,

au stat și s-au retras puțin, iar cei ce-n urmă-le veneau, fără să știe ce cauză au de stat, au stat și ei.

și-atunci:— „Făr-a-ntreba, știut vă fie că-i viu în carne-i omul ce-l vedeți, . de-aceea-n drum lumina o sfășie

Deci nu vă mire, ci credinț-aveți că, făr’ de-un har ce Domnul i-l trimete, el n-ar cerca să urce-acești păreți.“

Așa a zis Virgil. Iar capul demnei cete: — „Vă-ntoarceți deci, iar noi venim urmând.“ și-apoi și-un semn cu-al palmei dos ne dete.

și-atunci: —„Oricine-ai fi, să-ntorci mergând, îmi zise-un duh, a ta căutătură și vezi de m-ai văzut, poate,-oarecând“.

Eu fix privii frumoasa lui statură: gentil la chip și fața sa bălană și-avea la ochi, sub frunte,-o tăietură.

Smerit i-am spus că-n viața lui umană eu nu-l cunosc; iar el: — „Privește-anume!“ și sus, la piept, făcu să-i văd o rană.

și-apoi zâmbind: — „E Manfred al meu nume, nepot Constanței celei mari, o știi; deci, rogu-te, când vei ieși la lume,

frumoasei mele fete,-ai cărei fii sunt celor două țări mândrii regale, să-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.

Când fui ucis prin două răni mortale, plângând mă detei rob celui ce vrea cu drag să ierte-oricui orice greșale.

Păcate-avui cumplite-n viața mea, dar largi sunt brațele eternei mile, Încât cuprind pe-oricâți se-ntorc la ea.

De-ar fi cetit în domnu-aceste file păstorul cosentin, cel de Clement trimis a mă vâna-ntr-acele zile,

mi-ar sta, la capul punții-n Benevent, și-acum a mele oase neatinse, având ca pază greul monument.

Ci-acum le spală ploi și-un vânt le-mpinse afară din regat, pe lângă Verde, și-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.

Ci-atât cu-a lor blăsteme nu se pierde, Încât să nu găsești pe Domnul iară, cât timp speranța dă vrun mugur verde.

E drept că,-n fine, chiar de se-ndreptară acei ce-n anatemă-le au murit, sub râpa asta au să stea afară

de treizeci de-ori timpul ce-au trăit cu-al lor blăstăm, vro pie rugăciune de nu le scade-al lor decret menit.

Tu vezi acum de-mi faci servicii bune făcând să știe buna mea Constanța cum m-ai văzut, și-a mea interdicțiune,

căci multă ni-e la voi aici speranța.“

Cântul IV

Când ori durerea-n noi, ori voia-bună cuprinde-a noastr-oricare vro simțire, Într-însa-ntregul suflet ni s-adună,

deci parcă de-alta n-are nici o știre; cu-aceasta bați eroarea care crede că sufletul e-n om cu triplă fire.

Deci, când aude omul sau când vede ce-i ține duhul prins de-o vrajă multă, nu simte timpul ce grăbit purcede,

căci alta e puterea care-ascultă și de-alta sufletul robit ți-l ai; fățișă-i una, și-alta ca ocultă.

Pe-acestea sigur însumi le-ncercai, pe când mergeam, pe Manfred ascultându-l, căci soarele pe cer s-urcase mai

cinzeci de scări și n-am fost observându-l când fúrăm unde-acele umbre-alese strigară-n cor: „Pe-aici e ce vi-e gândul.“

Spărturi mai mari în gardul său adese c-un braț de spini țăranul și le-astupă, pe când în struguri bruna față iese,

decât pe unde el întâi, eu după, intră Virgil pe-un gang și, călători pe-alt drum, de-acum lăsarăm sfânta trupă.

San Leo-l urci, la Noli te cobori, și până-n vârf Bismantua e lină s-o sui pe jos, ci-aici aveai să zbori

cu iuți aripi, zic eu, cu goana plină a marelui meu dor, de-acela dus ce-mi da speranță și-mi făcea lumină.

Urcam pe scocul ruptei stânci în sus, că de-ambii săi pereți având strâmtoare și-având genunchiu-n locul mânii pus.

Pe nalta culme-a râpei suitoare ajunși apoi, pe-un liber brâu ce-avea: — „Maestre, am zis, ce drum s-alegem oare?“

— „De-acum la vale nici un pas, zicea, și, pân-om da de vrunul care știe, mereu câștigă-ți munte-n urma mea.“

Dar vârf avea, ce nu putea să-mi fie văzut, și-urcuș așa peziș, cum ai În sfert de cerc spre centru-o mijlocie.

Eram trudit când astfel cuvântai: — „Te-ntoarce, tată drag, și mă privește, că mor pe-aici, de nu te-nduri să stai!“

— „Tu numai pân-aici te mai trudește.“ și-un brâu, ceva mai sus, ca semn mi-l puse, ce-ntregul deal pe-aici îl ocolește.

Așa-mboldit de vorbele ce-mi spuse, trudit m-am tras pe brânci în urma lui și-n urm-apoi sub tălpi și-acesta-mi fuse.

șezu aici și el, și eu șezui, Întorși spre zori, pe-unde-am suit pe cale, că-n urmă-și a privi e drag oricui.

Privii dintâi spre-al mării mal în vale, spre soare-apoi, și-am stat uimit văzând la stânga mea cărarea roții sale.

Virgil a cunoscut miratu-mi gând, cum stau privind că Febus vrea s-apuce, pe-o cale dintre noi și nord intrând,

și-a zis așa:— „Când Castor și Poluce ar fi-nsoțind pe cer oglinda care și jos și sus lumina și-o conduce,

cu mult mai mult vecin cu Ursa-Mare vedere-ai roșul zodiac pe lume, de n-ai ieși din vechea sa cărare.

De vrei să vezi, apoi, aceasta cum e, Închipuie-ți că muntele Sion și-acest de-aici stau pe pământ și-anume

așa că au un singur orizon, dar două hemisfere; lunga stradă, cea arsă cu-al său car de Faeton,

ăst deal pe-o parte-ar trebui s-o vadă și pe-alta celălalt, de iai aminte și clar tu judeci ce-am adus dovadă.“

— „Ei, da, maestre, clar mai înainte nicicând nu-mi fu așa ce-acum discern și ce-mi părea dincolo de-a mea minte,

căci cercul mediu-al cercului suprem, numit equator de-una dintre arte, ce stă-ntre nord și sud fixat etern,

ne stă, din cauza care-o spui, departe atât spre nord, pe cât de la evrei se vede-ndepărtat spre calda parte.

Dar vreau să știu, maestre-al meu, de vrei, cât drum mai e? Căci suie-a coastei frunte mai sus decât s-o văd cu ochii mei.“

Iar el: — „E grea, atare-i acest munte, urcarea-ntâi, ci-atât cât urci omoară și truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.

Când calea-ți va părea așa de-ușoară, Încât urcarea fi-va pentru tine cum e pe-un rîu al luntrei ce scoboară,

atunci vei fi la ținta căii-n fine și-acolo vei afla și-odihna dată.

Nu-ți spui mai mult, dar astea le știu bine.“

Dar nu-i fu vorba-ntreagă terminată și-un glas vecin: — „Dar poate vei avea nevoie pân-atunci să șezi vrodată!“

Ne-ntoarse-această voce-acum spre ea, și-n stânga-ne văzurăm o pietroaie, ce-ntâi nici eu și nici el n-o vedea.

Am mers la ea și-n dosul stâncii-o droaie de duhuri sta, supt umbra ei, trântită, cum face-un om când multă lene-l moaie.

Din ele-o umbră, ce-mi părea trudită, ședea și,-având genunchii-mbrățișați, ținea-ntre-aceștia fața ghemuită.

— „O, dulce tată, dintre-acești culcați privește, am zis, pe cel mai leneș, care să juri că ei cu lenea-s cununați!“

S-a-ntors și ne-a privit mai cu-ndemnare, dar nu mai sus de șold, așa-ntr-un fel, și-mi zise-apoi: — „Tu du-te, că ești tare!

Atunci l-am cunoscut și, puțintel deși pe-ai mei plămâni truda stăpână, ea nu m-opri să nu mă duc la el.

Când fui aproape, abia mai sus de mână nălțîndu-și ochii,-a zis: — „Văzuși tu cum, pe stânga, Feb teleaga lui și-o mână?“

Cuvântu-i scurt și-al feții leneș drum mi-aduseră puțin surâs pe buză, și-am zis: — „Belacqua, nu te plâng de-acum,

dar spune-mi tu ce lene-așa de-ursuză te-a prins aici? îți faci tu-ndătinatul tabiet al tău? Aștepți vro călăuză?“

Iar el: — „Ei, frate, ce mi-e bun urcatul, căci tot nu m-ar lăsa la prag divinul portar să intru spre-a-mi spăla păcatul;

căci are întâi să-mi facă-n jur seninul atâtea roți ca-n viața mea trecută, căci până-n moarte-am tot împins suspinul.

și-o rugă pân-atunci de nu-mi ajută, ieșind din inimi dragi Celui-de-Sus, ce poate-a mea, cea-n ceruri neplăcută?“

Virgil era plecat și,-urcând, mi-a spus: — ,.Pornește-acum! Vezi, soarele e-n focul de-amiazi pe cer și,-n marginea de-apus,

al nopții-amurg acopere Marocul.“

Cântul V

Lăsând acele umbre și plecând, urmam deci urma dulcelui meu duce, când, dindărăt, cu mâna arătând,

un duh: — „Ia vezi, că parcă nu străluce lumina-n stânga celui de desupt și ca și-un viu el pare-a se conduce!“

Când m-am întors, văzui că ne-ntrerupt fixat eram de-a lor căutătură eu, eu și jos al zilei luciu rupt.

Atunci Virgil: — „Ce gând nebun te fură, Încât și-urcării-acum zăbavă-ți face? De-acești de-aici ce-ți pasă ce-și murmură?

Urmează-mă, iar ei șoptească-n pace! Fii tare ca un turn ce nu-și clătește coroana-n vânt, de-ar bate-oricum îi place.

Căci omu-n care-a pururi se gonește un gând pe-alt gând, delungă ținta lui, căci unu pe-altu-n fugă se slăbește.“

Eu ce puteam, decât că: „Viu!“ să spui? și-am spus și-acel obraz puțin avându-l ce-adese face demn să ierți oricui.

Pe munte-n acest timp, încunjurându-l, venea spre noi, puțin mai sus, popor cântând un Miserere-n cor, cu rândul.

Dar, când văzură că eu pui zăvor luminii cu-al meu trup, schimbară glasul și-un lung și sarbăd „O!“ fu cântul lor.

Iar doi din ei își și-ntețiră pasul spre noi, spre-a ne-ntreba, ca o solie: —„în care cerc vi-e dat aici popasul?“

Virgil atunci: — „Vă-ntoarceți și le fie acestea celor ce-au rămas știute: că-n trup acesta-i om în carne vie.

Din cauza umbrei lui, de-au stat umplute de-uimire așa, atât mai am de spus: Onoare-i dați, căci poate să v-ajute!“

Eu n-am văzut mai iuți nici meteorii s-aprindă-n faptul serii-a bolții slavă, nici soarele topind în august norii,

cum ei au curs la deal fără zăbavă și cum, ajunși, porniră-n jos poporul cum făr’ de frâie cură-n câmp o stavă.

— „Sunt mulți acești ce vin acum cu zorul, vorbi Virgil, și toți cu vro rugare, deci mergi încet și-ascultă-le-n mers dorul.“

— „O, tu, acel ce spre fericea stare te duci cu trupul ce din mamă-l ai, strigau venind, fă-ți grabei alinare

să vezi de nu cunoști pe vreunul, vai, spre-a duce despre el în lume știre! De ce tot mergi mereu? De ce nu stai?

Noi toți murirăm moarte-ntru cumplire și până-n moarte-am tot făcut păcate și-atunci ne-a luminat cereasc-albire,

Încât, căindu-ne,-am ieșit iertate din viața noastr,-amici cu Dumnezeu, ce-acum prin dorul de-a-l vedea ne bate.“

— „Oricât vă tot privesc, răspunsei eu, nu pot să vă cunosc. Dar, de vă place să fac, aleși părtași, ce pot să vreu,

vorbiți și vreu să fac, pe sfânta pace pe care, alergând din sfere-n sfere, s-o cat ăst duce ce-l urmez mă face.“

Iar unul a-nceput: — „în buna-ți vrere noi credem toți, chiar fără jurăminte, de n-o fi poate-un caz să n-ai putere.

Eu unul deci, a toți mai înainte, de-i mai vedea tu țara dintre statul lui Carlo și Romagna, ai aminte,

te rog, și-n Fano fă-mi atât cu sfatul, că doar prin rugi ei poarta-mi vor deschide, să-mi pot spăla cumplit ce-l am păcatul.

De-acolo fui, dar rănile perfide, ce scurser-al meu sânge-n care-am stat, îmi fură date-n țări antenoride,

În cari eu mă credeam că-s mai vegheat. Un d’Esti mi-o făcu-ntr-o ură care mai mult-a fost decât îi fu iertat.

Spre Mira însă de cătam scăpare, ajuns de ei la Oriac când fui, aș fi și-acum la cei ce au suflare.

Fugii spre bălți și-aci-ncurcat căzui În trestii și nămol și, desfăcută, În lac, de sânge, viața mi-o văzui.“

și-alt duh apoi: — „Cum vrei să-ți vezi umplută dorința ce te-a-mpins pe dealul sfânt, cu buna mil-a mea tu mi-o ajută.

Din Montefeltre-am fost, Buonconte sunt; Giovanna și-alții grija nu mi-o poartă, de-aceea-mi port eu ochii-aci-n pământ.“

— „Dar ce-ntâmplare, am zis, sau care soartă te-a dus departe-atât de Campaldin, că nu știm unde-ți zace haina moartă?“

— „Oh, zise el, din jos de Casentin o gârlă e și-Archiano e chemată, din sus de schit născută-n Apenin.

Spre locul unde-i cu-Arno măritată, fugii pe jos, însângerând pământul cu ce-mi scurgea străpunsa beregată.

Aci-mi perdui vederea, iar cuvântul din urmă al Maicei nume-mi fu și-apoi acolo gol lăsatu-mi-am veșmântul.

Eu spui ce-i adevăr, tu-l du-ntre voi: m-a prins un înger, îns-al tău, inferne, strigă spre cel din cer: „Tu mă despoi!

Ai dus, din el ce-avea dintre eterne, răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună, dar celeilalte-altfel îi voi așterne!“

Tu bine știi-n văzduhuri cum s-adună vaporii uzi ce-n ploi se-ntorc de-ndată, ce-urcând ajung în frigul de sub lună:

deci vrerea rea ce numai rău-l cată unind și minte, vânt și fum stârni cu-a sa putere firii sale dată.

și-n faptul serii văile-nvăli din Pratomagno până-n jugul mare cu nori și ceru-așa-l acoperi,

că-n apă s-a topit întreaga zare, iar câtă ploaie nu putu s-o-nghită pământu-n el, prin văi cătă scăpare

și-apoi, cu alți torenți mai mari unită, căzu-n regalul rîu cu-atâta hui, că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.

Află-nghețatu-mi trup la gura lui umflatul Archian și-n Arn’ mă-mpinse și crucea-mi desfăcu care-o făcui

pe piept, atunci când zbuciumul mă-nvinse; purtat pe fundul lui apoi, curând Întreg în prada-i de nămol mă-ncinse!“

— „Ah, când tu-n lume vei fi-ntors, și când vei fi-ntrămat gustând călătoria, vorbi acestui duh, alt duh urmând,

vorbește și de mine-atunci! Sunt Pia, îmi dete Siena trup, Maremma moarte: o știe-aceasta cel ce-n cununia

cea nou-a mea inelul vru să-mi poarte.“

Cântul VI

Când sparg un joc de zar, cel ce-a pierdut rămâne trist și-aruncă singur ținte și trist repetă cum ar fi făcut;

cu celălalt merg toți, care-nainte și care-n urma lui, și, dându-i coate, din lături altul îi aduce-aminte.

El nu stă-n loc, ci-ascult-ale lor toate, iar cui îi dă se mântuie de el și scapă de-mbulziș astfel cât poate.

Așa-ntorceam eu fața-n desu-acel popor sosit, spre toți de lângă mine, și-așa, prin promisiuni, scăpam la fel.

și pe-aretinul cel de mâni haine ucis, de Ghino Tacc’, aci-l văzui și-acel ce-n goană se-necă-n rovine.

Era și-acel pisan, din cauza cui Marzucc’ cel bun așa de demn păruse și mâni tindea spre cer, în plânsul lui,

Novell’, și d’Orso, ca și-acel ce fuse prin pizme și-ură dat peririi pradă, dar nu prin vina proprie, cum îmi spuse.

Eu zic de Della Brossa, deci să vadă stăpâna din Brabant, cât timp e vie, ca nu-ntr-o turmă mult mai rea să cadă.

Iar, când fui liber de-umbrele cari mie astfel mi se rugau, spre-a fi-n putință prin ruga mea mai iute-n cer să vie,

am zis: — „Tu-mi pari că negi cu stăruință, tu, facla mea,-ntr-un text al tău că poate să schimbe-o rug-a cerului sentință;

dar asta e ce-o cer acestea toate. Sperează ei zadarnic așadară, ori spusa ta eu n-o-nțelesei, poate?“

Răspunse el: — „Scriptura mea e clară și nici nu sper-aceștia nebunește, de judeci drept, nu cum ar fi să pară.

Dreptatea cea de veci nu se clintește, că umple-n clip-o dragoste-nfocată ce-acestor inși pe-ncet li se-mplinește.

Iar, unde-am spus acel cuvânt odată, nu se spășea prin rugă nici o vină, căci ruga sta de cer îndepărtată.

Dar nu te-opri pe-o chestie-așa de fină, de nu te-ndeamn-acea conducatrice ce dă-ntre minte și-adevăr lumină.

Eu nu știu de-nțelegi, zic de Beatrice. Pe culmea ăstui munte-acolo sus vedea-o-vei senină și ferice.“

— „Să ne grăbim, deci, duce-al meu, am spus, căci nu mai sunt trudit ca mai nainte, și iată dă și-n umbre-al serii-apus.“

—„Vom merge azi, răspunse-al meu părinte, atâta cât ți-e scris să te ridici, dar altfel lucrul e, nu cum ți-e aminte.

Căci pân-atunci vedea-vei, tot de-aici, venind pe cel ce după deal dispare și-așa că raza-i n-o s-o mai despici.

Vezi colo îns-un duh, stând singur, care spre noi acum privește cu-ațintire: ne-o spune-acesta pe-unde-avem cărare.“

Ne-am dus la el. Cu ce desprețuire ăst duh lombard și cât de mândru sta, mișcând încet onesta lui privire!

El nu ne-a zis nimic, ci ne lăsa s-urmăm în mers, ci-al nostru mers urmându-l cum face-un leu, când stă-n odihna sa.

Virgil se duse-aproape-atunci, rugându-l să-i spuie-un drum pe unde urci mai bine, ci,-al său răspuns el nu-ntrebării dându-l,

de viață ne-ntrebă, de țară-n fine. — „Din Mantua . . .“, -nceput-a așadară, iar umbra-ntreagă, concentrată-n sine,

grăbitu-s-a, de unde-a stat, să sară și:— „Mantovane, a zis, eu sunt Sordell“. și unul p-altu-atunci se-mbrățișară.

Oh, slujnico Italie, trist ospel și navă-n viscol, ce-și pierdu pilotul, nu doamnă de provincii, ci bordel!

Acel prea nobil duh, cum fu cu totul grăbit, la singur sfântul nume-al țării, să-și strângă-n brațe-astfel compatriotul!

și-acum trăiesc în focul dezbinării cei vii ai tăi, mâncându-se câinește, câți au un șanț și-un zid al apărării.

Ai mării țărmi, nemernico,-i privește În jurul tău și caut-apoi în tine, de-ai vrun partid ce-n liniște trăiește!

Dar ce-ți făcu-mpăratul ție bine că-ți dete frâu, când gol e locul șeii? căci făr’ de el, n-ar fi așa rușine.

Ah, neam ce-ar trebui și-orânduielii să-i fii supus și-n șea să lași cezarul, de știi ce-ți scrie domnu-n evanghelii!

Nu-ți vezi turbat zburdându-ți armăsarul, căci n-ai știut din pinteni să-l strunești, când frâu-n mâni ți-l dete-odată harul.

Germane-Albert, tu, cel ce-l părăsești, că-l vezi nebun în furia lui drăcească, În loc să-i sari în șea să-l stăpânești,

din stele cadă furie cerească pe capul tău, și nouă și deplină, Încât al tău urmaș să se-ngrozească,

căci printr-a ta și-a tatălui tău vină, ținuți dincolo prin nesaț, procleții, ne stă pustie-a regnului grădină.

Hai, vezi Montecchi tăi și Cappelleții și-ai tăi Monalzi, o, tu nepăsătorul, pe-aceia triști și-n drum pe-aceștia, bieții!

Hai, vezi, cumplite, cum îți sug poporul baronii tăi și curm-a lor păcate și vezi cât de vegheat ți-e Santafiorul!

Hai, vezi cum Roma ta, plângând, se zbate și zi și noapte,-o văduvă săracă: „De ce nu ești cu mine,-o, tu,-mpărate!“

Hai, vezi cum se iubesc ai tăi! și, dacă pierduși de noi de tot compătimirea, rușine propria faim-atunci să-ți facă!

De pot să-ntreb, tu, cel ce răstignirea În lume-o suferiși, supreme Joi, sunt ochii drepți ai tăi întorși airea,

ori poate pregătești tu lucruri noi În vecinicul tău sfat, spre-al nostru bine, departe-adânc și ne-nțeles de noi?

Căci toate-ale Italiei țări sunt pline de domni tirani și orișice lichea ce intră-n vrun partid Marcel devine!

Tu poți fi fără griji, Florența mea, căci nu te poate-atinge-atare-acuză, căci neamul tău e just și-i just ce vrea.

Mulți au dreptatea-n ei și-o țin sub spuză spre-a nu veni la arc în chip nebun, ci-ai tăi o au în guri ! și, de refuză

să puie-un umăr mulți la greu comun, poporul tău, sărind grăbit, răspunde, chiar nechemat, la greu: „Ba eu mi-l pun!“

Fă-ți albe zile deci, căci ai de unde, și-averi ai tu, și pace, și măsură;

de-i drept ce zic, vin vremi și n-or ascunde.

Atena, vai, și Sparta, cari făcură vestite legi și-atâta de civile, ce slabă minte-n bunul trai avură

cu tine-n rând, căci astfel de subtile măsuri tu țeși, că, ce-n octombrie legi, n-ajunge-a sta-n noiembrie zece zile.

De când ții minte, cât amar de legi tu n-ai schimbat, și datini, și guverne, și banii tăi, și-a tale membre-ntregi.

Dar, minte dacă ai și poți discerne, vedea-te-vei la fel cu-acel bolnav ce, negăsind odihnă-n chin pe perne,

se-ntoarce-ades spre-a nu-i părea grozav.

Cântul VII

A lor oneste-onoruri și senine, când fúră-n rând de trei ori repetate, Sordel s-a tras zicând: — „și-acum, voi cine?“

— „Pe când erau nedemni cei morți să cate această coastă, ca spre cer să suie, de-August îmi fură oasele-ngropate.

Eu sunt Virgil, iar cerul al meu nu e printr-alt păcat decât că nu crezui.“ Așa-ncepu maestrul meu să spuie.

Precum acel ce vede-n fața lui deodat-un fapt ce-l umple de mirare, crezând și nu, zicând ba e, ba nu-i,

Sordel, plecându-și ochii,-a stat atare. Venind apoi, l-a-mbrățisat umil pe unde-un prunc s-agață de-omul mare.

— „Oh, glorie-ntre latini, al cărui stil dovezi, ce poate-al nostru grai, ne dete, și-a țării mele-onoare-n veac, Virgil!

Ce grație-ori merit vru să mi te-arete? și spune-mi tu, de-s demn de-al tău cuvânt, de vii din iad, din care cerc, poete?“

— „Prin toate-ale durerii cercuri sunt venit aici, a zis, și fac aceste mânat de-o doamnă din imperiul sfânt.

și nu făcând, ci nefăcând îmi este pierdut ce tu dorești, supremul bine, de care eu târziu am prins de veste.

Un loc e-n iad și-o noapte făr’ de fine ni-l face trist, nu cazna, și-ntristați noi nu-n urlări ne plângem, ci-n suspine.

Acolo stau cu pruncii cei curați, pe care-i duse moartea mai nainte de-a fi de culpa-ntregii lumi spălați;

acolo-s cei ce n-au știut trei sfinte virtuți, trăind, dar pe-altele, pe toate, lipsiți de-orice păcat, le-avur-aminte.

Dar dă-ne-un semn, de știi și de se poate, la locul de-unde propriul purgator își ia-nceput, ce drum mai scurt ne-ar scoate?“

N-avem aici anume loc. Cum vor, și-n sus, și-n jur, oricine poate trece; cât pot să merg, îți stau conducător.

Dar vezi că ziua-ncepe să se plece, iar noaptea-n sus nu poți sui, deci cată s-aflați un loc mai bun spre-a o petrece.

La dreapta-ne sunt umbre-aici îndată; de vrei, te duc la ele și-i avea plăcere-a ști ce soartă le e dată.“

— „Dar cum, a fost răspunsul, dac-ar vrea să suie-n duh, e, poate, că nu-l lasă altcineva sau e că n-ar putea?“

Văzui în țărn-o linie cum apasă cu degetul și: — „Ziua dac-apune, nu poți să treci nici dunga asta trasă,

dar nu c-alt lucru piedecă ne-ar pune decât negroarea nopții-a ne sui, că-n vrerea noastr-orice puteri răpune.

Poți noaptea-n jos să mergi cât ai voi, poți coastei face-ocol, dar e-n orbie, cât timp ni-e sub picioare-ascunsa zi.“

Virgil, ca și cuprins de-uimire vie, răspunse-atunci: — „Deci du-ne unde-ai spus că starea-n loc plăcut-o să ne fie“.

Puțină cale noi de-aci ne-am dus, când și văzui că dealul se desface făcând o vale ca și-n lume sus.

— „Vom merge-acolo unde coasta face din sine-un sân, a zis, și noul soare vom sta să-l așteptăm acolo-n pace.“

Era-ntre clin și oblu-o cotitoare potecă-n vale, ce ne duse-n locul În care-al văii limb aproape moare.

Curat argint și aur roș ca focul, smarald în clipa când îl frîngi, seninul eben lucios, și purpura, și cocul

Învinse-ar fi rămas acolea-n plinul de flori și ierburi sân cu strălucirea, precum de-al său mai-mult e-nvins puținul.

Nu numai c-a depins acolo firea, ci-a mii de-odoruri o dulcoare rară fac dulce-amestec neștiut airea.

și duhuri, ce pe pajiști s-așezară, cântau aci Salve Regina-n cor, pe cari din deal nu le vedeai de-afară.

Sordel, al nostru-aici conducător: — „Cât timp puținul soare n-o să cadă, nu-mi cereți să vă duc în valea lor.

Mai bine-ale lor fețe-o să se vadă și-a lor mișcări aici, pe culme stând, decât fiind cu dânșii-ntr-o grămadă.

Acel ce șade cel mai sus, părând c-ar fi negles ce-avea să făptuiască și vezi că nici nu cântă cu-alții-n rând,

Rudolf a fost și-ar fi putut s-oprească Italia de-a peri de răni, de care târziu va fi alt braț s-o lecuiască.

Vecinul său, ce-l mângâie, cum pare, domni pământu-acelor văi ce drum prin Molda-n Elba-și fac, prin Elba-n mare,

și-i Ottokar, mai bun ca prunc de cum e fiu-i Venceslau, de barbă plinul, ce-n lene și-n desfrâu se-ngrașe-acum.

și-acel Născior, ce pare, cu vecinul cel blând la chip, în foarte intim sfat, muri fugind și desflorându-și crinul.

Vezi cum își bate pieptul, desperat, și vezi pe celălalt, ce,-oftând fierbinte, din palme-obrajilor făcut-a pat:

sunt ciumei Franței socru și părinte și-au inimi triste-așa de-amar durute de viața lui cea rea și făr’ de minte.

Iar cel cu membre-așa de mari părute, ce cântă-n rând cu cel cu mare nas, fu-ncins cu brâu-a tot ce e virtute.

și, rege după el de-ar fi rămas acel flăcău ce-n dosul lui se vede, virtutea s-ar fi scurs din vas în vas,

cum nu poți spune de-alt al său erede, căci Frideric și Iacob au azi țară, dar ce-i mai bun nici unul nu posede.

Umana probitate crește rară pe crengi în sus, căci vrea să fie-astfel acel ce-o dă, ca lui să i se ceară.

și Cârnului și și-altui Petru,-acel de care plânge-Apuglia și Provanța, aceste-ocări li se cuvin la fel.

Aci-ntre pom și germene-i distanța cât e-ntre Mărgărita și Beatrice cu soțul lor și, cu-al ei soț, Constanța.

Pe-al Angliei rege-al traiului simplice, Enric, deoparte stând, priviți-l voi; el fu-n vlăstare-o plantă mai ferice.

Iar cel ce șade mult mai jos, apoi, privind spre ceruri, Wilhelm e, marchezul, de-al cui cu-alexandrinii lung război

și Montferratu-i trist și Canavezul.“

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor și inima-n vâslași de jale-o frânge, În ziua când le-au zis „drum bun“ ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge când cânt-un clopot dulce-n depărtare, ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele, făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

și,-unite palme ridicând spre stele, privea spre răsărit, ca și zicând, spre Dumnezeu: „Ce-mi pasă de-alte celei“

„Te lucis ante“, așa de dulci sunând, Încât simțeam din simțuri că mă scoate, cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate, cântară-ntregul imn până la fine, cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine, aici, căci văl așa de fin îi pui, că lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui privind în sus și, ca și-n așteptare, umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare văzui venind, cu spăzi, de foc făcute, dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute, vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul, mai jos pe mal dincolo-al doilea stete, așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete, ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie, cum tot preamultul poate-un simț să-mbete.

— „Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie aci-n curând, Maria ni-i aduce, de paza văii-acestea să ne fie.

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce, privii în jur și, rece ca un sloi, m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

„Acum vom scoborâ, ne-a zis apoi, să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă, căci drag lor le va fi a fi cu voi.“

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă și-un duh văzui care, părând c-ar vrea a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea, dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

și-am mers spre el, iar el veni spre mine — „Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place, cu răii-n iad, o, demne jude Nine!“

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace; și-apoi: — „De când sosiși, îmi zise el, sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?“

— „O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel c-această viaț-a mea tot prima este și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel.“

De-abia mi-au auzit cum spui aceste Sordel și Nin și-ados făcură saltul ce-l face-un om de-o spaimă făr’ de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul spre-un duh ce-aici ședea și: — „Sus, Conrad, să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!“

Iar mie-apoi: „Pe-acel al grației grad ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde „de ce“-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde, să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana, de când schimbat-a albul văl al ei, pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți să iei, când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura, cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura năpârca din Milan, ce-adun-oștiri, cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura.“

A zis și-n timpu-acestei tânguiri, vedeam pe față-i stampa râvnei care dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare pe unde-au aștrii cel mai lin ocol, cum mai vecin de-o osie roata-l are.

și-a zis Virgil: — „Ce cați tu sus în gol?“ Iar eu: — „ Trei sfinte-acelea flăcărele ce-aprinseră dincoace-ntregul pol“.

Iar el: — „Sunt jos, dincolo, patru stele pe cari le-ocheai în zori, de licur pline, și-acestea suie-acum unde-au fost ele“.

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine, zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete: — „Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!“

și-un șarpe,-n partea făr’ de parapete a strâmtei văi, precum, de n-am greșală, fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală, și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui vulturii-acei cerești cum se mișcară, dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă, fugi năpârca și îngerii-n senin, cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin, el nu-nceta fixat să mă privească mereu, în tot acel asalt divin.

— „Făclia ce te duce-n sus găsească destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea, să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată, căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată, nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie de-ai mei iubire-o fac aici curată.“

— „O, zisei eu, a voastră seniorie eu n-o cunosc, ci-n Europa oare e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare dă știri de voi și țara voastr-oricui, Încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui, că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

îi dă natura și-uzul privilegii Încât, pe răul drum oricâți să plece„ el merge drept, urând călcarea legii.“

—„Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece să doarmă Feb în patul ce-l supune subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune cu mult mai mare cui se va-ntări În capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri.

Cântul IX

În dulcele său pat lăsând iubitul, amanta lui Titon cel vechi, așa albind la orizont tot răsăritul,

de pietre scumpe fruntea ei lucea, tocmite-n chipul friguroasei fiare a cărei coadă, când lovește,-i rea.

Iar noaptea două stări, cum ea le are, făcuse,-urcând spre locul unde stam, și-aripi acum plecá spre-a treia stare,

când eu, ce încă aveam ce-mi dete-Adam, căzui de somn, ca cel ce nu mai poate, pe iarba unde-aceștia cinci eram.

În ceasul, deci, când rândunica scoate jălitu-i plâns spre-a zorilor lumină, aminte-având întâiu-i bocet, poate,

când mintea-n noi e mult mai peregrină din carnea ei și mai negânditoare, și-a ei vedenie-aproape e divină,

părea că-n vis eu văd, plutind în soare, cu pene de-aur un vultur, ce-n zbor cu-ntinse-aripi stă gata să scoboare;

părea că este-acolo unde-n nor peri, lăsându-și soții, Ganimede, când smuls el fu și dus in sfântul cor.

Gândeam: „El stă pe-aci, așa se vede, din simplu obicei, căci poate-alt loc de-a fi prădat de el nedemn îl crede.“

Păru apoi că-n larg rotitu-i joc, cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse și-n sus cu el mă duse până-n foc

și parc-aici și eu și el s-aprinse. și-atât m-ardea închipuitu-acel pojar de sus, că somnul meu se stinse.

Nu cred c-Ahil s-a deșteptat altfel, rotind în jur priviri ce-nmărmurise de-atâta loc străin pe lângă el,

când mamă-sa lui Chiron i-l răpise și-l duse-n Schiros, adormit pe brață, de unde-n urmă-l scoase-apoi Ulise,

cum eu mă deșteptai, când, de pe față perindu-mi somnul,-ngălbinii deodată, ca omul când de-o mare spaimă-ngheață.

Văzui cu mine singur pe-al meu tată, de două ceasuri soarele-n tărie și-n larg spre mare fața mea-nturnată.

— „N-ai nici o grijă și știut să-ți fie că-n bun loc stăm, vorbi conducătorul, deci nu scădea, ci-ncinge-a ta tărie!

Ajungi acum să vezi și purgatorul. Vezi largul zid ce-n jur îl cercuiește, iar unde pare rupt îi stă zăvorul.

Pe când al zilei fapt de-abia mijește, iar sufletu-ți dormea-n el, pe câmpia pe care-atâta floare-o-mpodobește,

venind, o doamn-a zis: „Eu sunt Lucia. Să iau pe-acest ce doarme să mă lași, să-i fac mai lesne-astfel călătoria.“

Cei trei la umbre-n vale sunt rămași. Ea te-a luat și, zi cum se făcuse, În sus veni, iar eu pe-ai dânsei pași.

și-aici te-a pus, dar mai întâi îmi spuse cu mândrii ochi de-această sfântă-ntrare și-apoi și ea și somnul tău se duse.“

Cum prinde-un om în dubiu-mbărbătare și schimbă-n siguranță frica lui, când verdele-adevăr în față-l are,

așa și eu, iar, când văzu că nu-i În mine spaimă, cel ce-mi vru tot bine porni pe deal și-am prins și eu să sui.

Tu bine vezi cum eu înalț, creștine, materia mea, să nu te mire dară că pui și duh mai mult ca s-o sprijine.

și,-așa suind, eram unde de-afară, ce-ntâi și-ntâi o scorbură părea, cum este-n zid firida ce-l separă,

văzui că-i poartă, și că stau supt ea trei scări de trei colori deosebite și-având portar ce mut încă stătea.

și, tot mai larg privirile-mi țintite pe el, văzui că șade-n capul scării c-un chip așa că ele-mi fur’-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării, ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice, c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— „Voi doi de jos, așa-ncepu a zice, ce vreți și cine-i cel ce v-a condus? Vegheați ca drumu-n sus să nu vă strice!“

— „Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus venind, o doamnă, zise-al meu părinte, de-această poartă chiar acum ne-a spus.“

— „Spre bine pașii ducă-vi-i nainte! vorbi din nou acel gentil portar. Pășiți acum pe-a noastre trepte sfinte!“

Spre ele-am mers; și prima ca de var era din piatră lucie, curată și lins-așa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată, din piatr-,a doua, aspră și bătrână, și-n lat și-n lung în multe părți crăpată;

și-a treia apoi, a ambelor stăpână, părea porfir cu-așa coloare nouă ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă sta sfântul sol, șezând pe-un prag cum nu e mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie, Virgil îmi dete-ndemn: — „Acum tu lui smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie“.

La sfintele-i picioare m-așternui, cerându-i mila porților deschise, ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.

El șapte „P“ pe frunte-atunci îmi scrise cu-al săbii vârf și-apoi :— „Pe dealul sfânt tu vezi de-nchide-aceste răni“, îmi zise.

Culoare de cenușe,-ori de pământ ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă; și două chei a scos de sub veșmânt,

de-argint și de-aur, dând ca să deschidă cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel și-așa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— „Când una dintre chei, ne zise el, o lesne-umblare-n broasca porții-o neagă, rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă știință și-artă a celui ce-o-nvârtește, fiindcă nodul numai ea-l dezleagă.

Când Petru mi le-a dat, a zis: „Greșește mai bine cui descui, decât la scară să ții popor ce mila ți-o cerșește.“

și-mpinse-acele uși, când loc ne dară. —„Intrați, ne-a zis, ci-aveți de grijă bine. că,-n urmă-ți de te uiți, te-ntorci afară.“

și, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine acele două-aripi la poarta sacră, de fier, și tari, și-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră n-a fost așa, văzând cum îi dispare Metell’ cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare și parc-a fost Te Deum ce-au cântat și-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

și, ce-auzeam, în mine-a deșteptat o stare-așa precum ți-e sâmțământul când voci și-organe cânt-amestecat

și-acum auzi, și-acum n-auzi cuvântul.

Cântul X

Când fui intrat deci și pe poarta care rămâne-nchisă prin iubire rea, căci strâmbul drum ca drept atunci îți pare,

cu zgomot auzii cum ne-o-nchidea. Acum, de m-aș fi-ntors s-o văd, creștine, ce scuze-aș fi avut la vina mea?

Suiam pe-un drum ce-n cotituri se ține, prin strâmtul scoc din stânca despicată, la fel c-un val ce fuge și revine.

— „Puțin aici de-atenție-acum ne cată s-uzăm, a zis Virgil, mereu spre-a fi și-aici, și-aici de partea undulată.“

Dar lucru-acesta pașii ni-i rări, așa că mai curând știrbită lună ajunse-n patul ei spre-a s-odihni

decât noi doi din strâmta văgăună. Dar, când am fost deasupra-n rotogol, În locu-n care muntele s-adună,

eu prea trudit, și despre-al nostr-ocol nesiguri ambii, stetem pe-o câmpie cum nu-i pustiu să aib-un drum mai gol,

Din malul de-unde golu-i face ie la nalta coastă-ntruna suitoare, de trei ori cât un om putea să fie.

și, cât am dat vederii-aripi să zboare prin cerc la dreapta și la stânga mea, la fel părea întreaga-ncingătoare,

dar și văzui, pe când pe dânsa nici n-am fost făcut vrun pas, că râpa-i lată, ce n-avea nici un drept „urcuș“ să-i zici,

era de-o albă marmură și-ornată cu-atari sculpturi că nu vrun Policlet, ci-ar fi rămas chiar firea rușinată.

Trimisul cel ce-aduse-acel decret, prin care-a multor veacuri plânsă pace deschise cerul cel de mult secret,

În față-ne apăru și-așa verace scobit și-atât de dulci mișcări avea, că nu părea să fie-un chip ce tace.

Să juri că zice Ave, căci stetea În față ea, ce-avut-a harul cheii iubirei cei de veci spre-a-i descuia

................................................. asemeni cerii-al său sigil purtându-l, aceste vorbe: „Ecce-ancilla Dei.“

— „Nu-ți pune numai într-un loc tot gândul!“ vorbi Virgil; iar eu, pe partea lui, În care-avem noi inimile,-avându-l,

privii și mai departe și văzui, pe partea-n care-aveam pe-al meu părinte era acel ce-mi ajută să sui,

scobită-n piatră altă-ntâmplăminte; și, vrând mai clară-n ochi să mi s-arate, trecui pe lângă maistru mai nainte.

Erau aici în marmură săpate un car cu boi și-ntr-însul arca sfântă și cum oficiul, necerut, te bate

și multă gloată-n șapte coruri frântă, cântînd așa, că simțurile mele: „nu cântă“, unul și-altul zise: „cântă“.

și-al jertfei fum îl arătau acele sculpturi așa, că ochii mei și nasul cu „nu“ și „da“ gâlceavă-avea-ntre ele.

și-umilul David, precedându-și vasul cel sfânt, mai mult și mai puțin de-as’dată decât un rege,-n salt avându-și pasul

și poala-n brâu, iar la un geam, mirată, privea Melhola la el din palat ca și-o femeie tristă și-ofensată.

Trecui și mai nainte de-unde-am stat, să văd de-aproape-alt chip pe-acel perete, ce-albea după Melhola-nfățișat.

Înalta glorie-n față-aici îmi stete, a prințului roman, valoarea cui izbândă mare lui Grigorie-i dete.

Eu de-mpăratul, de Traian vă spui, și-o văduvă-ntr-un plâns amar, și-al gurii și-al ochilor, s-a prins de frâul lui.

Vuia tot câmpu-n goana călcăturii, de roibi și-oșteni, și-n vânt, peste cesar, stindarde de-aur își mișcau vulturii.

și biata, ea-ntre-atâți, plângând amar: „Răzbună-mi, doamne, dup-a ta putere, pe fiul mort, să nu plâng în zădar!“

El da răspuns: „Așteapt-acum, muiere, pe când mă-ntorc“. Iar ea: „Stăpâne bune,“ ca cel ce n-are-astâmpăr în durere,

„dar dacă nu te-ntorci?“ „O să-l răzbune urmașul meu.“ Iar ea: „Al altui bine ce-ți este bun, când uiți pe-al tău?“ și-i spune

Traian: „Fii mângâiată! Se cuvine să fac ce-mi ceri, acum, și nu apoi, dreptatea vrea și mila mă reține.“

Acel ce-n veci nu vede lucruri noi Aceste vorbe le-a sculptat văzute, dar nou ni-e nouă, căci nu-l vezi la noi

Pe când mă desfătam privind plăcute imagini de smerenie-atât de mare, mai dragi, știind de cine-au fost făcute:

— „Dincoace, iat-un stol acum apare, vorbi Virgil, ci-atâta vin de grei! Ne-or spune-aceștia pe-unde-avem cărare.“

și,-atenți să vadă-ntruna ochii mei tot nouă stări, și-n ele-având plăcere, n-au fost târzii în zborul lor spre ei.

N-aș vrea să simți, creștine, vro scădere În bunul tău propus, de-auzi ce plată drept, vai, greșelii Dumnezeu ne cere.

Tu nu cătá spre-al caznei chip, ci cată urmarea ei, căci, orice-ar fi să fie, nu poate-ntrece marea judecată.

și-așa-ncepui: — „Nu oameni par să vie spre noi acolo, dulce tat-al meu, dar nu știu ce-s, așa sunt prins de-orbie“.

El zise-atunci: —„Martiriul lor cel greu pe care-l au așa-i îngenunchează, că-ntâi și-ntâi m-am îndoit și eu.

Dar fix privește-acum și-i cercetează cum vin purtând pietroaie-n spate puse și-acum și vezi cum fiecare-oftează.“

Vai, bieți creștini trufași, făpturi răpuse, cari, orbi de ochii minții noastre, vrem la țel s-ajungem pe cărări opuse,

voi nu vedeți că numai viermi suntem, născuți spre-a deveni cereștii fluturi ce zboară slabi la judele suprem?

Ce-umblați fuduli prin nalte-așa ținuturi, o, voi, insecte încă nedepline ca viermii-acei rămași întru-nceputuri?

Precum balcoane-ori streșini să sprijine, ca stâlp, un chip de om vezi câteodată, cum strânși genunchii el la piept îi ține,

de-l vezi tu simți durere-adevărată de chinu-nchipuit din el, atare stârcire-aici acești căzniți arată.

Drept e că, după piatra mic-ori mare, erau stârciți puțin, ori mai-de-tot, dar cel cu cea mai multă-n el răbdare,

plângând, parcă zicea: „Eu nu mai pot!“

Cântul XI

„O, Tat-al nostru care-n ceruri stai, nu circumscris, ci prin amor mai mare de prim-zidiții ce-mprejur îi ai,

puterea și-al Tău nume-l aib-oricare făptură-n preamăriri, cum se cuvine spre-a-ți mulțămi de dulcea ta suflare.

și vie-ți pacea-mpărăției sfinte, căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ți dă și-al îngerilor cor a sa voință-n cântece de-osana, așa să-ți dea și oamenii pe-a lor.

și dă-ne și-azi și-n orice zile mana căci făr’ de ea-ntr-această grea pustie noi harul-l căutăm și-aflăm prihana.

și, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie făcut de-alt om, ne iart-orice greșală și nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-așa de-ușor se-nșală, n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras, ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare, ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas.“

și lor și nouă-astfel fericitoare, vin umbrele purtând povara-n spate asemeni celei ce-o visezi aoare

și,-ocol făcând, au trudele gradate și toate plâng pe cea dintâi cunună, spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună oricând și-astfel, dincoace pentru ele cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-și spele lumescul semn, ca limpezi să ia zborul, ușoare-n sus, spre vecinicele stele.

— „Descarce-vă de plumb judecătorul prin mila lui aripile-n curând, spre a fi zburace-așa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând? și, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine, vă rog să ne-arătați pe cel mai blând, fiindc-,având acest ce e cu mine tot haina lui Adam cea din născare,

...................................................

N-avui putinț-a ști pe duhul care răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — „De-aici departe nu e, la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat, pe care poate-ușor și-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aș fi-mpiedecat, ce gâtului trufaș povară-mi zace și-mi ține capu-așa de-adânc plecat,

privire-aș eu pe-acest ce-i viu și tace să-l văd, că poate-odată-l cunoscui și-a fi de cazna mea durut l-aș face.

Latin și-al unui prinț din Tosca fui, Guiglielm’ Aldobrandesc’ pe tata-l cheamă, dar nu știu de-i cunoaște-ți faima lui.

De vechiu-mi neam și faptele de-aramă a moșilor fui ăst fel de semeț, Încât, nesocotind obșteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreț, că fui ucis, precum în Sienna știe și-n toată țara ei orice drumeț.

Eu sunt Umbert’; nu însă numai mie mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port pe toți ai mei fârtați a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port, cât timp în cer mă are domnu-n ură: ce n-am făcut ca viu o fac ca mort.“

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură și-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise, s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, mă cunoscu, pe nume-mi zise, cu greu ținând spre mine-un ochi deschis, cum stăm precum atenția mă-ndoise.

— „O, zisei eu, nu tu ești Oderis, a Gubbiei fală și-a acelei arte ce-o cheam-aluminare prin Paris?“

— „O, frate, a zis, cartoanele ce-mparte azi Franco Bolognez sunt mult mai bune, și-i gloria-ntreag-a lui, și-a mea e-n parte.

Ce spui, firește, nu puteam eu spune trăind, din cauza slăbiciunii mele, spre slava goal-având porniri nebune.

și-atari trufii aici au să se spele; și nici aici n-aș fi, dar în căință căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putință! Spre vârf verdeaț-abia i-o vezi și nu e, de n-o ajung și timpi de nepriință.

Crezu,-n pictur-,a fi și Cimabue stăpân a tot și-n umbră e rămasă azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Așa și-un Guido celuilalt îi lasă al limbii-Olimp și poate-i și născut acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut, venind acum din dos, acum din față, schimbând numirea sa după ținut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viață În ani cărunți, decât din carnea vie ieșind pe când te poartă doica-n brață,

În miia de-ani? Un timp în vecinicie mai scurt decât o clipă-n roata care din toate-n cer o știm cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care, În fața mea, cu greul drum se luptă, și-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deși i-a fost stăpân, pe când fu ruptă În furia ei Florența ce fusese sumeaț-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese se stinge-așa, c-abia veni și nu-i, prin raza cui din glii el tânăr iese.“

Iar eu: — „Smerenie-n inimă tu-mi pui făcându-mi marea bub-a mea să sece, dar cine-i cel de care tocmai spui?“

— „Salvani Provenzan, și-aci petrece fiindc-avu, mi-a zis, trufașul țel ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Așa a mers și merge-așa la fel de când e mort. Spre-atare caznă mână a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el.“

Iar eu atunci: — „Dar, dac-un duh ce-amână mereu, până la moarte,-a se căi, e-nchis mai jos și nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi, de nu i-l scad cu ruga muritorii, așa curând aici el cum veni?“

— „Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii, lăsând, din propria vrere,-orice rușine, s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerșetorii

și, ca să-și scoaț-amicul din suspine și temnița lui Carlo, el aici cerșea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ți spui mai mult și-obscur poate că-mi zici, dar nu mult timp va trece și vecinii așa-ți vor face-ncât o să-ți explici.

și-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii.“

Cântul XII

Mergeam acum cu umbra cea-ncărcată ca boii-alături, când în jug îi pui, cât timp mă-ngădui prea-bunul tată.

Dar, când mi-a zis: — „Desparte-te și sui. că-i bine-aici cu vâsle și vântrele să-mping-un om cât poate barca lui,“

dând dreptu-i stat înfățiserii mele, cum faci când vrei să pleci, deși-mi erau gândirile smerite-acum și grele,

eram în mers și pașii mei urmau cu drag pe-ai lui Virgil, făcând dovadă și-ai lui și-ai mei ce sprinten umblet au.

Când iar mi-a zis: — „Las-ochii tăi să cadă spre-a fi cu spor cărarea ta nainte, să faci și locul de sub tălpi să-l vadă“.

Precum scobesc pe lespezi de morminte Întregul chip, așa cum îi fusese, al celui mort spre-a fi de-adus aminte

și-a da cu el prilej de-a plânge-adese prin boldul evocării care poate să-ncindă foc în sufletele-alese,

așa văzui, ci mult mai bine-n toate prin arta lor, figuri pe colnicel cât brâu ca drum din sineși coasta-l scoate.

Văzui deoparte cum superbul cel, mai bun creat cum n-a fost altul nime, din cer cădea-ntr-al fulgerului fel.

Văzui, străpuns de foc din înălțime, Întins Briar cum zace, de-altă parte, cu mortu-i trup pământului greime.

Văzui pe Pallas, pe Timbreu și Marte, armați pe lângă Zeus, privind răzlețe mari membre de-uriași pe câmp departe.

Văzui sub poala naltei fortărețe pe Nimrod ca năuc privind popoare ce-au fost cu el în Sennaar semețe.

O, Niobe, cu ce priviri de-oroare priveai copiii tăi, sculptați pe stradă, de șapte-ori doi, cum unul-unul moare!

O, Saul, tu, în propria ta spadă ce mort păreai pe Gilboe juratul, nici roua-n veci nici ploi să nu mai vadă!

O, tu, nebun-Arahne, pe-ncurcatul țesut al tău, ce scump plăteai o toană, păianjen trist făcându-te păcatul!

O, Roboam, n-aveai aci-n icoană trufașul chip ce-amenința, ci-n carul gonit de-ai tăi fugeai cumplită goană!

Scobit era pe aspra piatr-amarul lui Alcmeon, cel ce-a făcut să-i pară așa de groaznic mamei sale darul.

Scobit era cum fiii s-aruncară pe Sancherib în templu-n care stete și-ucis acolo-n capiște-l lăsară.

Scobit era ce-amară moarte-i dete lui Cir, când zise-n furie Tamirii: „Tu sânge bea, că de-asta-ți fuse sete.“

Scobit era cum au fugit asirii când mort fu Olofern și, totodată, și jalnicele moaște-ale cumplirii.

Văzui și Troia-n pulvere-aruncată; o, Ilion, ce ticălos și-umil scobit e chipul care-aici te-arată!

Ce maistru-a fost al cui penel sau stil făcu figuri și umbre-aici de care se poate-uimi și-un duh cât de subtil?

Par morți cei morți, iar viii vii, și clare nu le-au văzut cei ce-au văzut ca mine cât timp urmam plecat acea cărare.

și-acum te mai mândrește,-o, tu, creștine, călcând de sus și nasu-n nori purtându-l, ca drumul rău să nu ți-l vezi supt tine!

Făcurăm drum mai mult pe deal, urcându-l, și drum mai mult și soarele-a-mplinit, decât credeam eu cel aiuri cu gândul,

când cel care mergea, mereu țintit numa-nainte,-a zis: — „în sus privește! Nu-i timp de-a merge-astfel și-așa robit,

căci iat-aici un înger se gătește să vie cătră noi și-a sa solie a șesea serv-a zilei și-o-mplinește.

și-n grai și-n ochi s-aduni cucernicie, să-i plac-a ne pofti, și-aminte ai că ziua asta-n veci n-o să mai vie.“

Cu-ndemnul său atât mă-ndătinai să nu pierd vremea,-ncât povaț-obscură el nu putea să-mi dea-ntr-al limbii grai.

Spre noi veni frumoasa creatură, În alb vestmânt și-n chip având lucoare cum Venus pare-n zori în zare pură.

El brațe-a-ntins și-aripi ca vrând să zboare și-apoi: — „Veniți! așa-ncepu să zică. Sunt scări aici, de-urcat de-acum ușoare.“

Urmând chemării—O, rari ce se ridică! Vai, neam uman, născut spre-a te urca, de ce cazi tu de-o boare-oricât de mică?—

ne-a dus deci unde-o scară-n stânci era, m-atinse-apoi cu-aripa sa pe frunte și-un singur drum mi-a spus că voi afla.

Precum la dreapta, spre-a sui pe munte, la templul care,-o, bine cârmuite oraș, stă-n deal, când treci a văii punte,

ș-alină-al coastei clin prin scări cioplite și puse-aici din vremi mai cumsecade pe când și cot și-ocale-au fost cinstite,

Căci nu e timp așa s-alină râpa care cade și-aici pieziș de sus, din cerc vecin, dar ambii umeri piatr-aici ți-i rade.

și voci, pe când eram intrați deplin, cum nu pot fi la noi nicicând rostite, cântau: „Ferice-acei cu duh puțin!“

Ah, aste porți cât sunt de felurite de cele din infern! Aici cântări te-ntâmpină, și-n iad urlări cumplite.

Suiam acum pe-acele sfinte scări și mult mai dulci de cum păreau de-afară le-aflam în fuga sprintenei urcări.

și-am zis: — „Maestre,-o, spune-mi ce povară așa de grea din spate-mi se desprinse, că nici un greu nu simt urcând pe scară?“

—„Când slovele ce-acum aproape-s linse pe fruntea ta, dar tot mai au putere, vor fi ca-ntâia toate șase stinse,

picioarele-ți vor fi de buna-ți vrere Învinse-astfel, că nu le va mai fi suirea-n sus o trudă, ci plăcere.“

Ca cel ce merge,-având, fără de-a ști, pe cap ceva, și-ncepe-a ști că-l are, că-l fac al altor semne-a bănui,

și duce-o mână deci spre-ncredințare și cată și-află și-astfel mână lui îi face-acea ce văzul nu e-n stare,

pe degete răzlețe-așa făcui și-aflai că-s numai șase P ce-i scrise acel cu chei, când drumul începui;

iar, când văzu ce fac, Virgil surâse.

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine că muntele se-mparte-a doua oară, pe care,-urcând, se vindecă oricine.

și tot așa un brâu și-aci-ncunjoară Întregul deal, ca-n prima-ncingătură, atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură; păreții lui și golul drum întreg asemeni sunt cu-a stâncii față sură.

— „De-oi sta s-aștept popor ca să-nțeleg ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a, că prea târziu voi ști ce drum s-aleg.“

Spre soare-apoi și-a-ntors nedumerita privire-astfel că osie-a făcut din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— „Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut Încep eu noul drum, a zis, condu-ne cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune, deci tu ne fii mereu conducătorul, de n-ai vrun alt temei ce ți se-opune.“

Pe-un spațiu noi făcurăm pași cu zorul cât loc aici de-o milă se socoate, În timp puțin, c-așa ne-mpinse dorul.

și iată voci, dar ce popor le scoate noi nu vedeam, spre noi zburau acu, chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu „Vin n-au“ și-n zbor rostitele cuvinte le-a spus din nou și-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte, când alta-n urma ei: „Eu sunt Oreste“ și ca și-aceea-n zbor trecu nainte.

— „O, tat-,am zis, ce glasuri sunt aceste?“ Abia-ntrebai și-al treilea glas, din spate: „Iubiți pe-acel ce inimic vă este!“

Virgil atunci: — „Cornicea asta bate a pizmei vină și-astfel de amor sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor; și cred că, până ce-o s-ajungi la pasul iertării,-o să cunoști- și-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul, În față-ne tu duhuri vei vedea, de-a lungul stâncii toate-având popasul.“

Căscând cu mult mai mult privirea mea, văzui în față-mi umbre cu mantile, coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi și rugi umile plângeau: „Mario, cere pentru noi, voi, sfinți cu toții,-o, Petre,-o, Mihaile!“

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi de oameni azi cu fire-așa barbară, cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară din schime clar ce-amar lor li se dete, prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete și unul pe-altul razim își cătau și toți ședeau proptiți de-acel părete.

Așa milogii-acei ce pâne n-au, la hramuri stând, cerșindu-și ce să-mbuce, proptiți deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce, nu numai prin auz, dar prin vedere, căci tot aceeaș milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere, așa și-aceste umbre-aici de cer n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier, cusut precum la șoim i se petrece, când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece văzând pe-aceștia făr’ de-a fi văzut, privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

știu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut și, fără ca s-aștepte-a mea-ntrebare: — „Vorbește,-a zis, dar scurt și priceput“.

Virgil mergea pe partea de pe care să cazi din mal în gol prea lesne poți, căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

și-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoți ce storc așa prin trista cusătură că-n plâns aveau scăldată fața toți.

și-ntors spre ei: — „O, gintă tu, sigură să vezi lumina primă, ce dorinții supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăștie mila spuma conștiinții din voi cât de curând, ca să vă cadă curat curgând printr-însa rîul minții,

să-mi spuneți voi, și dulce-mi dați dovadă de-amor, de-i vrun latin pe-aci, și bine îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă.“

— „O, frate,-un cetățean e fiecine cetății cei din cer; ci vrei să spui pribeag care-a trăit prin țări latine?“

Puțin mai înainte de-unde fui așa-mi păru c-aud rostind cuvinte, de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte și-așteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume, el sus ținea bărbia sa nainte.

— „Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume, te-ucizi, am zis, el ești cel ce-ai răspuns, să faci să te cunosc prin loc și nume.“

— „Din Sienna fui și-nvidia m-a străpuns; cu-aceștia-n rând îmi spăl ticăloșia, plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deși mă chem Sapia. Mereu mai mare-aveam de rău străin decât de propriu-mi bine, bucuria.

și, ca să crezi cuvântul meu deplin, de fui nebun-ascult-a mele spuse. Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse cetatea mea și inimicii ei, eu cerului cerui ce însuși vruse.

Bătuți și puși pe-amară fug-ai mei, când am văzut ce goană-i despreună, cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

Încât, privind spre cer, strigai nebună: De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu! cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieții mă-mpăcai și eu cu Cel-de-Sus, dar și prin pocăință eu tot n-aș fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priință prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care, prin mila sa,-mi scurtă din suferință.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare ne-o-ntrebi și porți și ochii-așa cum vrei și sufli când vorbești, pecum îmi pare?“

— „Vor fi cusuți aici și ochii mei, dar numai timp puțin, căci adunară puțin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară de mai de jos și-n inimă simt bine de-acum că sunt strivit de-a ei povară.“

— „Dar cine te-a condus aici pe tine, de crezi și-ntr-un întors?“ fu vorba lui. — „Acest ce tace-aici și e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui s-alerge jos mortalele-mi picioare și pentru tine,-alese duh, să-mi spui.“

— „E mare semn de-a cerului favoare și-atât de nou s-auzi ce ne vorbești; ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

și rogu-te pe tot ce tu iubești, de-o fi vrodată să mai calci Toscana, onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregești.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana speranță-n Talamon o vor plăti cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar și mai rău de admirali va fi.“

Cântul XIV

— „Al nostru deal ce om ni-l ocolește, cât timp e încă viu și ochii lui se-nchid și se deschid precum voiește?“

—„ Nu pot să știu, dar știu că singur nu-i. Întreabă-l tu, că stă mai lângă tine, și-l roagă dulce-așa ca să-l dispui.“

Vorbeau, plecați spre-olalt-,așa-ntre sine la dreapta, doi și-apoi plecata față o-ntinseră ca spre-a vorbi cu mine

și-mi zise-un duh: — „Tu, suflete, ce-n viață și-acum fiind, în trup spre ceruri treci, mângâie-ne de milă și ne-nvață:

de unde vii și cine ești? Ne pleci să stăm de-atâta har ce ți se face, mirați ca și de-un fapt nefost în veci.“

Iar eu: — „Prin mijlocul Toscanei trece un rîu, am zis, ce-n Falteron răsare și curge-un curs de mile zece-ori zece.

Din malul lui aduc a mea-mbrăcare și-a spune cine-s eu ar fi-n zădar, căci numele nu mult răsunet are.“

Răspunse-acel ce-ntâi vorbi: — „De-i clar ce pot cu mintea-n vorba ta pătrunde, de Arno-ți sună vorbele-așadar.“

Iar lui al doilea: — „Dar de ce ne-ascunde să-i zică el acestui rîu pe nume, cum faci spuind vești rele de-oriunde?“

Iar el răspunse așa: — „Nu știu anume, dar bine-ar fi să-l știm și dispărut chiar numele atării văi din lume,

căci din izvoru-i unde-i gros făcut alpestrul lanț, din care-i rupt Pelorul, Încât nu-n multe locuri e-ntrecut

și până unde intr-a-ntoarce sporul ce mării cerul e silit să-l sugă spre-a pune-n rîuri ce-a căra li-e zorul,

virtutea ca pe-un șarpe-o pun pe fugă vrăjmași ei toți, ori prin curenții răi, ori duși de-un rău nărav care-i subjugă,

făcând pe fiii-acestei biete văi așa de rele-apucături să prindă, că parcă-i paște Circe-n rând cu-ai săi.

Ei printre porci murdari, mai demni de ghindă decât de-oricare-alt vipt ce gurii-i place, curgând, dintâi sărăcăcios, colindă.

Mai jos găsește javre făr’ de pace cari n-au putere-atât cât au venin, și-aici, scârbit de ei, un nas le face.

Pe cât scoboară-n jos și tot mai plin spurcatul rîu și vrednic de blesteme, el vede javrele cum lupi devin.

Trecând prin râpi afunde, dintr-o vreme el dă de vulpi de-atâta fraudă pline, că nici de-un laț nici una nu se teme.

Voi spune tot, s-audă el, căci bine va prinde-acestui viu a-și aminti ce-un duh adevărat azi pune-n mine.

Pe-al tău nepot îl văd cum va goni vânând pe lupi prin valea-ngrozitoare și-o spaim-a morții tuturor va fi.

și ca pe boi bătrâni o să-i omoare, și vie vinde carnea lor, răpind a multor vieți, iar sie-a sa onoare.

și crunt din tristul codru îl văd ieșind și-l las-așa că nici în ani o mie el n-o mai fi acel ce-a fost fiind.

Precum, la vestea jalei ce-o să fie, acel ce-ascultă-ncepe-a se-ntrista, din orice parte-acel amar să vie,

așa văzui pe-al doilea duh, ce sta s-asculte-atent, cum trist sporea-n mâhnire, când prinse-n el ce-ntâiul cuvântá.

Ce-mi spuse-un duh și-a cestuilalt privire m-au ars să știu pe nume pe-astea două și de-asta deci smerit le-am dat de știre.

Deci tot acel ce-ntâi vorbi cu nouă cuvinte-a zis: — „Tu vrei acum să vreu să-ți fac ce tu nu vrei să ne faci nouă.

Dar n-oi fi scump, fiindcă Dumnezeu atâta har în tine-a vrut să pună; să știi atunci că Guid’ del Duca-s eu.

Trăind, fui ars de-o pizm-așa nebună, Încât m-ai fi putut livid vedea văzând pe-un om chiar numa-n voie bună

și-atare paie-adun din holda mea.

De ce-aveți inima, voi, oameni, oare, spre-un bun ce-a fi-mpărțit nicicând nu vrea?

Acesta e Rinier, odor și-onoare a casei Calboli, în care nu-i azi nici un ins să aib-a lui valoare.

Nu-i singur despoiat din neamul lui; cât e-ntre Po, și munți, și Ren, și mare, de-un bun util și dulce vieții-oricui,

ci plin e locu-ntre-ale lor hotare de sterpi ciulini, așa că prin cultură târzie-ar fi să-i smulgi orice-ncercare.

Ah, unde-s toți acei ce faim-avură: Manard, Carpigna, Lizio, Traversar? Vai vouă, romagnioli, azi corcitură!

Când ști-vei, tu, Bologno, de-alt Fierar? Faenze, tu, pe-alt Fosco, să-ți recheme pe-acest făcut, din slab tufiș, stejar?

Să nu te miri că bietu-mi suflet geme când Guid’ da Prata-mi vine-aminte mie și Ugo d’Azzo, de pe-a noastră vreme,

și Frederic Tignos cu-a lui cuscrie, și Traversară și-Anastagi,-azi ele familii-a căror casă li-e pustie,

femei și cavaleri, plăceri și-acele dulci griji, de-amor și curtenie pline, pe unde-au inimi azi atât de rele.

Cum nu pieri, Brettinore, căci din tine fugir-ai tăi, să scape de dihonii, și mult popor cu ei! Dar face bine

Bagnacavall’ că-și isprăvi coconii, rău Castrocar că ne mai fac pomană asemeni conți, și și mai rău fac Conii!

Vor fi, când vor scăpa de-a lor satană, Paganii buni, dar nu-ntr-așa măsură să n-aibă totuș și-urme de prihană.

O, Ugoli de’ Fantoli, sigură stă faima ta, căci nu mai poți avea urmași s-o facă, scăpătând, obscură.

Dar mergi, toscane, căci mai bine-aș vrea să plâng decât să spui, așa de-amare dureri îmi fac vorbind de țara mea.“

știam că simt a noastră-ndepărtare ăști doi iubiți, dar, căci steteau tăcând, făceau s-avem încredere-n cărare.

Când iarăși furăm singuri și mergând, precum din nori un trăznet se scoboară, cumplit veni un glas spre noi zicând:

„Oricine mă-ntâlnește-acum m-omoară!“ și-apoi peri precum se-ndepărtează și-un tunet scurs prin nori ce-l împresoară.

De-abia simții că aerul s-așează, când iat-alt glas cu-atât de mare hui cum face-un tunet ce-n curând urmează:

„Aglaura, schimbată-n stâncă, fui“,

Încât, spre-a fi mai strâns de-al meu părinte, eu nu nainte-un pas, ci-ados făcui.

Când fu-n tot locul pace ca nainte: — „Acesta-i asprul frâu, îmi zise el, ce-ar fi să facă pe-om a fi cuminte.

Voi prindeți însă nada,-ncât acel dușman de veci vă trage-n unghișoară; puțin v-ajută deci și frâu și-apel.

Vă cheamă cerul cel ce vă-ncunjoară și-arată-v-ale lui splendori eterne, dar ochiul vostru tot spre lut scoboară;

de-aci vă bate-acel ce-atot discerne.“

Cântul XV

Din faptul zilei până când se toacă de-al treilea ceas, cât este spațiul sferii ce-asemeni c-un copil a pururi joacă,

atât părea că până-ntr-al căderii moment lui Sol un spațiu i-a rămas: miez-noapte-aici, dincolo faptul serii.

Iar raza-i mă lovea direct pe nas, din cauză că, urmându-ne-ocolirea, aveam întors spre-apus al nostru pas,

când eu simții mai mult decât airea pe-obraz lumina mult-a nu știu cui și lucrul nou de-aci-mi stârni uimirea.

Din mânile-amândouă deci făcui ca streșini peste ochi o apărare și-acel prisos de raze-l mai scăzui.

Precum din ape-ori din oglindă sare o rază așa-n opusă direcțiune, Încât, urcând, acelaș unghi îl are

ca și căzând, încât egal le pune de-o parte și-alta pietrei căzătoare, precum și arta și-ncercarea spune,

așa-mi păru că-n față de-o lucoare răsfrântă sunt lovit, și ochii mei grăbiți fugiră-n lături ca de soare.

— „Lucoarea asta, dulce tată, ce-i, că nu mi-i pot scuti de-a ei povară și-ncoace parcă-și mișcă focul ei?“

— „De-uimire, el mi-a zis, să nu-ți mai pară că servii-angelici tot te mai orbesc. E sol trimis spre-a ne pofti pe scară.

Ci-n scurtă vreme nu-ți va fi, gândesc, cumplit să-i vezi, ci-o dulce veselie, pe cât o poți simți tu-n mod firesc.“

Ajunși apoi la vesela solie, cu dulce glas ne-a zis: — „Pe-aici întrând, mai lin suiș ca altele-o să fie“.

Plecați de-acolo, noi urcam, pe când „Ferice milostivii“ și „Tresalte acel ce-nvinge“ s-auzea cântând.

și singuri noi pe-urcușul scării nalte suiam și-n mers gândeam cum aș putea să trag din vorba lui folos încalte.

și,-ntors spre el, mi-am spus dorința mea: — „Ce-a vrut acel din Brettinor să zică c-un bun ce-a fi-mpărțit nicicând nu vrea?“

— „Supremu-i viciu-l vede-acum cât strică de mult, a zis; să nu te mire-apoi că-l mustră vrând pedeapsă-n voi mai mică.

Fiindcă tind dorințele din voi spre-un bun ce pate prin părtași scădere, de-aceea pizma strânge-ai caznei foi.

Dar, dac-amorul vecinicelor sfere spre ele vi-ar întoarce-al vostru dor, voi n-ați mai fi-nfricați de-acea durere.

Pe cât mai mulți „al nostru“ zic în cor, pe-atât mai mult din bun posede-oricare și-au plus de caritate-n claustrul lor.“

— „Eu simt, am zis, mai multă-ntunecare decât de-aș fi tăcut și mintea mea se zbate-acum în dubiu mult mai mare:

să facă mai bogați cum ar putea pe mai mulți inși averea divizată, decât având puțini părtași la ea? “

Iar el: — „Fiindcă mintea ți-e-ndreptată tot numai spre pământ, pe lângă tine e neagra noapte-n ziuă luminată.

Nespus de nalt și nesfârșitul bine spre-orice iubire-i gata să scoboare precum spre-obiecte lucii raza vine.

și-atât el dă cât află-n ele-ardoare, așa c-apoi cât mila lor se-ntinde pe-atât li-e-n spor și vecinica valoare.

Deci cercul lor pe cât mai mulți cuprinde, pe-atât iubesc mai mult, cu spor mai mare, și-un duh dintr-altul ca-n oglinzi îl prinde.

Ci,-n spusa mea de n-afli-ndestulare, veni-va doamna ta ca să te-ajute să-ți stingi deplin și-acest un dor și-oricare.

Dar vezi numai să vindeci cât mai iute cinci P, ca pe-alții doi, căci nimănui nu-i pier aceste răni decât durute.“

Când vrui să zic „Mă saturi tu“, văzui că-ntrasem în alt cerc și-așa deodată, atras cu ochii spre-alte părți tăcui.

Aci-mi păru-n viziune luminată că sunt răpit și-apare făr’ de veste un templu-n care-i lume adunată.

și-n pragu-i o femeie,-așa cum este o dulce mamă, zice: „Fiul meu, de ce ne-ai mai făcut acum și-aceste?

Căci iată, triști, și tatăl tău și eu te-am căutat.“ și-apoi, vorbind atare, vedenia mea peri fără să vreu.

Dar alta-mi apăru, părând că are pe față plânsul care-l naște-anume durerea-n noi printr-o insultă mare:

„De ești stăpân cetății-al cărei nume stârni-ntre zei război atât de-aprins și care-orice stiințe-a dus prin lume,

tu,-n brațele-ndrăznețe ce-au cuprins pe fiica noastră, Pisistrat, lovește!“ Dar, blând și dulce și de milă-nvins,

părea că, răspunzând, așa-i vorbește: „Ce vrei să facem cui ne poartă ură, când ceri să bat pe cel ce ne iubește?“

Văzui în furie-apoi popor cum cură și-ucid cu pietre-un biet copil și cer „Ucide! Ucide!“-n urlete de gură.

Iar el, căzut și prins de-al morții ger, zăcea ci,-n timp ce-l înghețau fiorii, avea deschișii ochi mereu spre cer

și, plin de milă, privind prigonitorii ruga,-ntr-atâta cazn-a morții sale, pe Naltul Domn să-i ierte-ucigătorii.

Când sufletu-mi s-a-ntors la stări reale, cari sunt un adevăr nu numa-n ea, văzui nu false-avutele-mi greșale;

și-atunci Virgil, care-a putut vedea că fac ca cel cui îi silești trezirea: —„Ce ai, mi-a zis, de nu te poți ținea?

Aproape-o leghe ți-ai urmat suirea cu ochi închiși și-umblare-mpiedecată, cum faci când somnu,-ori vinu-ți fură firea.“

— „De vreai s-asculți, am zis, o, dulce tată, voi spune tot ce-n minte-mi se ivi, cât timp avui umblare-așa-ncurcată.“

— „și-o sută,-a zis, de măști de-ar zăbrăni obrazul tău, nu poate să-mi rămână ascuns vrun gând, oricât de mic ar fi.

Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână să lași să-ți intre-n suflet sfânta pace a cărei ape-au vecinică fântână.

Nu-ntreb ce ai din cauza care face să-ntrebe-un ochi a căruia vedere e stinsă-n cel ce făr’ de suflet zace,

ci-așa-ntrebai spre a-ți pune-n tălpi putere. Așa-mboldești pe-un leneș indispus s-uzeze, când revine-a sa veghere.“

Mergeam prin faptul serii-acum în sus, atenți privind pe cât puteam pătrunde În contra razelor târzii de-apus,

și iat-un fum încet venea și-n unde spre noi, asemeni nopții-ntunecate, și loc de-adăpostit n-aveam nici unde;

Ne-a stins și văzul și-orice zări curate.

Cântul XVI

Drăcescul hău și-o noapte văduvită, pe-o boltă strâmtă, de-orișicare stele, ci-atât mai mult de nori acoperită,

n-au pus nicicând un văl vederii mele ca fumul gros ce-aici ne-acoperea și nici așa de-amar simțit de piele.

El ochii nu-i răbda deschiși să stea; prudent de-aceea, credinciosul duce m-a strâns la el ca mâna să mi-o dea.

Cum merge-un orb, urmând pe cel ce-l duce spre-a nu greși și-a da de ceva-n drum ce-i poate-ori răni, ori moarte chiar aduce,

mergeam prin acrul și grozavul fum atent la vorbe-ntruna repetate de-al meu poet: —„Să nu te pierzi acum!“

și voci sunau, rugând îndurerate de pace toate și de milă bunul al lumii Miel ce spal-a ei păcate.

Tot Agnus Dei le-ncepea comunul tropar și-aveau și-un text și-o melodie, așa că parcă toți ar fi fost unul.

și-am zis: — „Maestre, spirite să fie ce-aud?“ Iar el: — „Aievea e ce zici și trec mergând să spele-a lor mânie.“

— „Dar cine, tu, ce-al nostru fum despici vorbind de noi așa c-ar fi să pară că-mparți în zile timpul tău și-aici?“

Aceste vorbe-n drum ni s-adresară și-atunci Virgil: — „Nu sta tăcut și spune și-ntreabă-l deci de e pe-aici vro scară.“

Iar eu: — „Tu, cel ce scoarța și-o depune spre-a merge alb la cel ce te-a zidit, de-mi vei urma, tu ai s-auzi minune.“

— „Urma-te-voi pe cât mi-e-ngăduit, și,-n fum de-avem o piedică vederii, În locul ei voi pune-auz sporit.“

— „Merg sus, am zis, în scutecu-nfășerii pe care moartea ni-l dizolv-odată și-aici eu vin prin văile durerii.

De domnul grație-atâta de mi-e dată, Încât voi să-i văd eu curtea lui, pe-o cale-acum de mult ne-ndătinată;

n-ascunde cine-ai fost, ci drept să-mi spui, și spune-mi de suim noi bine-anume, ca-n vorba ta-ncrezut, vegheat să sui.“

— „Lombard eu fui și Marcu-i al meu nume; bărbat expert, iubii acea valoare spre care-azi tinde-așa puțină lume.

Mergi bine-n sus, de mergi spre trecătoare.“ Așa dintâi și-apoi: „Când vei fi sus, fă rugi, te rog, și pentru mine-aoare“.

— „Mă leg pe legea mea să fac ce-ai spus, ci-ntâi, i-am zis, să-mi curmi nedumerirea, că, dacă n-o dezleg, sunt om răpus.

Fu simplă-ntâi și mi-o spori rostirea din vorbele-ți ce-adânc m-asigurară de-un fapt ce-mi spui și spus îmi fu și-airea.

E lumea-ntr-adevăr pustie dară de tot, cum spui, de-orice virtuți și-apune sub multa răutății ei povară?

Dar rogu-te deci cauza tu mi-o spune, s-o văd și eu și altora s-o spui, căci unu-n noi, și-n cer alt ins o pune.“

Adânc suspin, pe care amaru-n „hui“ sfârșitu-l-a, el scoase-ntâi și: — „Frate, e oarbă lumea și din ea tu sui.

Voi viii vreți să fie căutate oricare cauze-n cer, prin rea părere că toate-ar fi fatal prin el mișcate.

De-ar fi așa, în voi libera vrere distrus-ar fi și n-ar fi just răzbun din bun s-aduni plăceri, din rău durere.

Prin cer temei la fapte vi se pun, nu zic la toate, dar, lăsând c-aș spune, voi minte-aveți să știți ce-i rău și bun

și vrere-aveți, ce, trudnic de răpune cu ceru-n luptă-ntâiele-i ciocniri, ea-nvinge tot, de-o duc și zodii bune.

Puterii prime și mai bunei firi cu drag supuși, ea minte-n voi creează și-asupră-i cerul n-are-nrîuriri.

Deci, dacă lumea de-astăzi deviiază, e cauza-n voi, e-n răul vostru zel, și vreau să-ți spui și cum s-argumentează.

Ieșind din mâna cui cu drag de el se bucură mainte-a ce să fie, c’ un prunc, ce râde-ori plânge-n joc, la fel

prostuț un suflet, el nimic nu știe decât că-mpins de-un creator senin, el vrea cu drag ce-i face-o bucurie.

Dintâi se simte-atras de-un bun puțin; se-nșeală-n el, ci-aleargă și-l culege, când frâu sau ghid nu-abat al său înclin.

Aici, drept frâu, nevoie-avem de-o lege și-apoi, drept scut cetății-adevărate, măcar al unui turn, se cere-un rege.

Legi sunt, dar n-au de cine fi urmate; al turmei cap e bun rumegător, ce-i drept, dar n-are unghii despicate.

Când vede lumea deci pe-al ei păstor hrănindu-se cu ce și ea se-nfruptă, îi place-așa și n-are de-alta zor.

Că lumea deci din rău mai rău se luptă, e cauza cârma rea, cum vezi și tu, dar nu c-a voastră fire-ar fi coruptă.

Doi sori avut-a Roma, când făcu pământul bun ca dublul drum să-l vadă, și-al cerului și-al lumii, dar acu

ei reciproc s-au stins. Unind o spadă și-o cârjă fac, prin dublă-mpedecare, fatal din rău în și mai rău să cadă.

Unite, teamă una de-alta n-are. De nu mă crezi ce spui, privește-un spic: cunoști după sămânț-orice răsare.

În țara dintre Po și-Adige, zic, găseai virtuți și simț măcar la unii, mainte-a-ntra-n gâlcevuri Frederic.

Acum fii sigur că nu-s ei nebunii să vrea rușinea cea care se teme de-a sta-n contact și de-a vorbi cu bunii.

Dojana nouăi vremi dă vechea vreme prin trei bătrâni cui pare-le surghiun că prea-ntârzie domnu-n cer să-i cheme:

Conrad Palazzo și Gherard cel bun și Guido de Castell’, cui pe frâncește „lombardul simplu“ mult mai bine-i spun.

Primind două puteri în ea, firește căci două oști în ea-s amestecate și și pe ea și sacu-și murdărește.“

—„O, Marce-al meu, ce bine spui tu, frate! Acum văd eu de ce-au înlăturat pe tribul Levi-a-ntra-n ereditate.

Dar ce Gherard ca pildă mi l-ai dat c-ar fi rămas din stinșii mai nainte spre-a fi dojan-acestui veac stricat?“

—„Ori tu mă-ncerci, ori graiul tău mă minte că pari a nu ști pe Gherard, și-o spui tu, cel vorbind toscanice cuvinte.

Deloc eu nu-i cunosc alt nume-al lui. I-aș zice poate-al Gaiei, după tată. Cel-Sfânt cu voi! Da-aci-s oprit să sui.

Vezi albul, colo, ce prin fum s-arată lucind; acela-i îngerul de-aci și, pân-a nu veni, să plec îmi cată.“

Se-ntoarse-apoi, nevrând a mai vorbi.

Cântul XVII

Socoți, creștine, de te-a prins pe golul din Alpi vrodat-o negură, prin care de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

și cum, când deasa și-umeda-ncărcare Începe-a se rări și vezi pe sus, prin ele abia, bolnav un glob de soare,

și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta pe-aproape-adus să vezi și tu ca mine ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară În ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă pe om de lume,-ncât el n-are știre chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire? Te mișcă vro lumină-n cer iscată prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată fu-n paserea ce simte-a ei plăcere supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel descinse ca vedenie-ntr-a mea minte, trufaș în față-i și murind astfel.

și marele-Ahasver îi sta nainte și-Estira lui și justul Mardochi ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.

Iar, când și-acest tablou mi se topi prin sineși el, cum piere și-o bășică din lipsa apei care-o face-a fi,

În vis îmi apăru o jună fiică plângând amar și-așa zicând: „Regină, de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină și m-ai pierdut; și-s eu care bocește; nu plânge, mam-,a lui, ci-a ta ruină!“

Precum se rupe-un somn când ne lovește lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu muri de tot, el rupt se zvârcolește,

așa vedenia mea se rupse-acu, când fața mea de-o mult mai grea lucoare decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aș fi eu oare, ci-atunci un glas ce-a zis: „Pe-aici să suie“, făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie să văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea În care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea, lumina-i multă-l face-ntunecat, așa mi-a fost învins-aici puterea.

—„Acesta-i sol divin și, nerugat, ne-arată drumul muntelui spre bine și-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca și-un om cu sine: acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul, haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul, suind cât timp prea noapte încă nu-i, căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul.“

Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie și,-ndată ce la prima treaptă fui,

simții mișcări de-aripi cum îmi adie pe-obraji un vânt, și: „Beati, printre ele. pacifici, cari n-au o rea mânie!“

Erau acum așa de sus acele luciri ce sunt ai nopții-năintași, Încât albeau pe cer tutindeni stele.

„O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?“ ziceam în gând, simțind că se topește mereu puterea slabilor mei pași.

Eram și unde scara contenește urcușul ei și-am stat înfipți părând asemeni navei când la mal s-oprește.

Puțin am stat, atent, aici, crezând prin noul cerc s-aud vro noutate; mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

—„ Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate În cercu-acesta-și spal-al său popor? De stăm din mers, nu sta din cuvântate.“

Iar el: — „Iubirea binelui, ce lor fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va, spre-a ști mai bine,-atâta lămurire, că rod frumos aduce-ți-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire, cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare, iar el, cum știi, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr’ de eroare; greșește primul, sau țintind răime, sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime și-n cele secundare-nfrână zborul, nu poate naște-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poți pricepe că iubirea e-n voi sămânț-a tot ce se socoate virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate să-și uite-obiectul drag spre care cură, scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

și, cum nu poți concepe-o creatură nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine, străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine, e numai răul ce pe altu-l doare și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare un om, așa că numai asta-l face din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace de-onor și faimă altul care suie, deci ciudă-l prinde și contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet și-o încuie hain atât, că-i orb spre răzbunare și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun, În care cat-odihnă și-l dorește: deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.

Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește prea-ncet al vostru-amor, după căințe cu just amar, ăst cerc vă pedepsește.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe, căci nu-i nici bun temei, nici fericire, nici sad și fruct a orice mântuință.

Cei prea porniți spre-acest fel de iubire deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi. Cum este însă tripla-le-mpărțire

nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi.“

Cântul XVIII

Așa-ncheind apoi a sa vorbire, profundul doctor mă privea mereu, atent, în ochi de-arăt vro mulțămire.

Dar, cum ardeam de-o nouă sete, eu, deși tăcând din grai, ziceam în minte: „Prea mult să-ntreb, îi cade poate greu“.

Ci,-nțelegând veracele părinte timida-mi vrere ce n-o dam pe față, vorbind, mi-a dat curaj să-ncerc cuvinte.

— „Lumina ta-mi revars-atâta viață În minte,-ncât ea clar putu s-adune ce-al tău cuvânt explică și mă-nvață.

Te rog deci, dulce tată drag, și-mi spune de-acel amor ce zici că-i temelie oricăror fapte, rele fie,-ori bune.“

— „Aprinde-a minții ageră făclie și-eroarea, zise, limpede-ți va fi, a orbilor cari duci voiesc să fie.

Creat fiind un suflet spre-a iubi, el tinde spre-orice lucru care-i place pe loc ce placu-l mișc-a făptui.

Sensoriul vostru ia din ce-i verace direcția sa și-n voi așa o-ncheagă, că sufletul din ea obiect își face.

și, dacă,-ntors spre ea, o prinde-ntreagă, Înclinu-i este-amor care, firește, că prin plăcere-n voi din nou se bagă.

Apoi, cum focu-n sus se năzuiește prin forma-i dată de-a căta ființă, unde-n materia sa mai lung trăiește,

așa un suflet prins intră-n dorință, ce-i psihic act, și, până nu posede obiectul vrut, se zbate-n nepriință.

De-acolea și-adevărul clar se vede ce-ascuns e el acelui ce pe-oricare amor c-ar fi-n de sineși bun îl crede.

De-aceea poate, căci obiectu-i pare de-a pururi bun, dar nu-i tot chipul bun, deși e bună ceara lui ce-l are.“

— „Cuvântul tău și mintea mea mi-o spun curat ce este-amorul și de unde, dar mult mai mare dubiu-n mine pun,

căci, dacă el de-afară-n noi pătrunde și sufletul e numai rob dorinții, de merge strâmb, ori drept, el nu răspunde.“

Iar el: — „Cât pot să vadă ochii minții ți-am spus; de-aici Beatricei tale-i cere dovezi apoi, că-i chestie-a credinții.

Orice substanț-o vei avea-n vedere, distinctă de materie,-ori și legată de ea, conține-o proprie-a sa putere

ce-i numai prin lucrări manifestată și n-o arat-altce decât efectul, precum că-i viu un pom prin verde-arată.

De-aceea noi nu știm nici intelectul Întâielor noțiuni de unde vine, nici primele porniri ce-aduc afectul,

căci sunt în voi ca zelul în albine de-a face miere; deci întâiul drag nu este-n sineși el nici rău, nici bine.

Acum, spre-a fi din el și toate-un cheag, e-n voi născut-a minții sfătuire ce strict păzește-al consimțirii prag.

Aci-i izvorul de-unde ia pornire ce-i merit și ce nu-i, precum alege și-nlătură o bună,-ori rea iubire.

Câți până-n fund putur-așa-nțelege văzur-aceast-a firii libertate și etic-o făcură astfel lege.

Deci, chiar zicând că din necesitate s-ar naște-oricare-amor ce-n voi rodește, există-n voi putința de-a-l abate.

Virtutea asta nobil-o numește Beatrice-arbitriul liber și-o să-ți spună de ea mai mult, și-atunci îți amintește!“

Spre-al nopții miez târziu sosita lună, asemeni c-un ceaun de foc, acum, făcând în juru-i stelele s-apună,

trecea-mpotriva cerului pe-un drum ce-l arde Feb când el din Roma pare c-apune-ntre Sardin’ și Cors’; și cum

acea gentilă umbră, pentru care respect Pietolei Mantua cedează, și-a fost depus împusa-nsărcinare;

de-aceea eu, ce la-ntrebări și trează și simplă dezlegare-acum avui, stam ca și-un om ce plin de somn visează.

Ci smuls din starea de-ațipire fui deodată de-un popor venind cu zorul din dosul nostru,-urmând cărarea lui.

Precum, spre-a cere Tebele-ajutorul lui Bah, vedeai prin nopți, pe lâng-Asop și-Ismen, curgând cu vuiet mult poporul,

așa-ntețeau prin cerc al lor galop, precum vedeam, și-aceste vieți zbătute de-o bună vrere și de justul scop.

Curând au fost deasupră-ne, căci iute venea fugind ăst stol și-n clipă gata, și-n frunte doi plângeau mai cu virtute:

„Pe munte-a mers cu grabă Preacurata; Cezar, voind Herda s-o supuie, lovi-n marsili și-n Spania-și duse armata.

Curând, curând, că timp de-a-l pierde nu e prin dor scăzut“, strigau din urmă toate, „ca bunul zel în grație să ne suie!“

— „Oh, neam din care-o vie-ardoare scoate zăbava cea ce,-n dorul ce v-a tras spre bine,-a pus prea slabă râvnă, poate,

acest ce-i viu și nu-nșelați vă las să urce-ar vrea când soare-o să răsară, deci spuneți pe-unde-i mai pe-aproape-un pas?“

Aceste vorbe lor li s-adresară. Iar unul din mulțime: — „Vino-n sus pe urmă-ne și-i da-n curând de-o scară.

Atâta dor de-a merge-n noi e pus, că nu putem sta-n loc. Să fim iertate, de-ți pare brusc ce nouă ni-e impus.

La Sân Zeno-n Verona fui abate subt Barbarossa, bunu-mperator, din cauza cui și-acum Milanul pate.

și-atare-i unu-n groapă c-un picior, ce trist va fi de-această mănăstire și plânge-va-n curând, că-i fu prior,

că-n locul unui demn de păstorire a pus pe fiul său cel rău născut, diform la trup și mai diform la fire.“

Nu știu de-a spus mai multe,-ori a tăcut, atât era-ntre noi de mult declinul, ci-acestea le-auzii și mi-au plăcut.

Ci-acel ce-n orice-amar îmi fu sprijinul: —„Te-ntoarce,-a zis, acum și ia aminte la doi ce vin și lenii-i cânt-aminul.“

Strigau în urm-a toți: „Mai înainte de-a-i trece prin Iordan moștenitorii, muri ieșita din Egipet ginte.

și,-urmând pe-Anchis, a fi-ntre răbdătorii cei până la sfârșituri câți nu vrură, și-au dat ei singuri viață făr’ de glorii.“

Iar, când de noi departe-atâta fură că nici nu mai puteau a fi zărite, nou gând mi-a dat prin cap și se născură

dintr-însul multe-apoi și felurite; și-atât dintr-unu-ntr-altul fui trimis, că ochii-mi s-au închis pe nesimțite

și gândul meu s-a prefăcut în vis.

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are putere-a domoli al lunei ger, de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată, pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată, pe glezne strâmbe și de ochi sașie, cu ciunte mâni și-o față scolorată.

Priveam la ea. și,-un trup precum învie, de-al nopții frig înțepenit, în soare, așa privirea-mi o făcu mlădie

și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare, și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea, În scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-și avu apoi vorbirea, cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu s-abat acum atenția mea aiurea.

„Sirenă sunt, cânta, cea dulce, eu ce-n largul mării amăgesc pilotul, așa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul cărării lui și câți se prind cu mine rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul.“

Dar nu-și închise-al gurii cântec bine, și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste veni să facă p-asta de rușine.

„Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?“ vorbi răstit. Iar el, venind, privea mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

și-a rupt sirenei, năvălind la ea, din față haina și-arătatul vintre m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — „De-altmintre, i-am zis, hai sus, și de trei ori, să vină, s-aflăm și poarta pe-unde-avea să intre“.

Atunci plecai. și-ntreg în zi deplină scăldat era tutindeni sfântul munte, și-n spate-aveam pe drum noua lumină.

și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte cum cel silit de gânduri să și-o plece din sineși face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: „Pe-aici se trece; veniți!“ rostite-așa de cald și blând cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând, veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie să-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie. De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus căci fii ai mângâierii au să fie.

— „Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?“ vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l, eram pe-acele scări puțin mai sus.

— „Mi-e sufletul nedumerit, avându-l vrăjit de-o nouă viziune-a mea, că nu mai pot să mut odată gândul.“

Iar el: — „Văzuși strigoaia veche-acea din cauza cui mai sus ne arde focul? Văzuși și cum te poți scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul și vezi momeala sus, cum îi rotește eternul rege-n mari orbite jocul.“

Precum un șoim la gheare-ntâi privește, se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde aprins de dorul prăzii ce-l momește,

așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde crăpatul stei, am mers cărarea toată, cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată, văzui o gloată care-amar plângea, și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată

„Lipit-am de pământ inima mea“ așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul, că vorba noastră nici nu s-auzea.

—„Voi, cui justiția și nădejdea chinul vi-l face,-aleși de cer, mai blând să pară, ce loc de-urcuș ne dă pe-acoalea clinul?“

— „De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară cătați, pe unde mai curând se iese, vă fie-ntruna brațul drept spre-afară.“

Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese un duh ce sta puțin mai sus, iar eu din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu și-mi dete vesel voie-al meu părinte, prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte, m-am dus spre-acel a cărui cuvântare făcu să-l recunosc mai înainte.

— „Tu cel ce-n plâns coci cele făr’ de care nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt, să-ți curmi o clipă grija ta mai mare

și spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul acolo de-unde vin în viu veșmânt?“

— „De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul spre el vei ști, dar află-ntâia oară că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară și Sestri-o gârlă, iar familia mea își are titlul dup-acea-apșoară.

Cercai și eu, curată cui o vrea, ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună, că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună, căci, numai după ce pastor eu fui, văzui că viața-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viață altă culme nu-i, că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită. și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită, de cer departe și cumplit de-avară, și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară din felu-n care cazna ne-a dispus, și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus, ci tot în țărnă spre lumești destine, aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;

și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare, așa dreptatea-ntinși aici ne ține

legați și prinși de mâni și de picioare; și-atâta timp cât domnul va dispune noi strânși vom sta-n imobila prinsoare.“

Eram acu-n genunchi, voind a spune; de-abia însă-ncepui și-a observat, prin ce-auzi, a mea venerațiune.

— „Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?“ Iar eu: —„De-a voastră naltă demnitate durere-mi simte sufletul curat“.

—„Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate, și nu greși, căci serv ca tine sunt, și ca și toți, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt cu „Neque nubent“de ți-a-ntrat în minte, tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte, căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am și-Alagia nume are, cu fire bună, dac-al nostru neam n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am.“

Cântul XX

Mai bună vrere-a-nvins pe cea săracă, deci nesătul de ap-al meu burete l-am scos, spre-a-i fi pe plac, fără să-mi placă.

și-așa plecai și-a lungul stâncii dete Virg’il prin locul liber, prin strâmtură, cum mergi pe-un zid, lipit de parapete,

căci neamul cui cu strop de strop îi cură prin ochi un rău ce-ntreaga lume-o-mbată sta-n partea dreapt-aproape-n surpătură.

Lupoaică veche, fire-ai blăstămată!, cât toate alte bestii-ai prăzi mai bune, căci foamea ta e-n veci nesăturată!

O, cer, de-a cărui roți ne place-a spune că pot să schimbe-orice-omenească stare, când va veni și-acel ce-o va răpune?

Mergeam acum cu pasul rar și mare, iar eu atent numai la umbre-acuma cum triste plâng cu-adâncă văietare.

și-un glas am auzit, ca-n treacăt numa’, „Mărio dulce“-n față-ne, și frânt ca-n ceasul nașterii cum plânge muma,

și-apoi: „săracă fost-ai pe pământ, cum poți vedea din miserul ospiciu, În care ți-ai depus tu fructul sfânt!“

și-alt glas apoi: „O, vrednice Fabriciu, mai bine-ai vrut sărac întru virtute decât având bogate-averi cu viciu.“

Mi-au fost aceste-atâta de plăcute că tot trecui, dorind știut să-mi fie acel din gura cui păreau născute.

El mai cânta de larga dărnicie ce-a fapt-o Nicolai cu trei fecioare, spre-onoare vrând să duc-a lor junie.

— „Tu, cel cu vorbe-atât de nălțătoare, ce om ai fost? De ce numai de tine sunt spuse-aceste demne-elogii, oare?

N-o fi răspunsu-ți făr’ de nici un bine de-o fi să-ntorn să-mi torc puținul tort al vieții cei ce zboară cătr-o fine.“

— „Voi spune,-a zis, dar nu pentru că port vrun dor ca să m-ajuți, ci pentru-acele ce date-ți sunt nainte-a fi tu mort.

Eu sunt sămânț-acelei plante rele ce-n umbră țări creștine-astfel le-mbracă, Încât fruct bun azi rar culegi din ele.

Dar Gand, Douai și Lille și Bruggia, dacă ar fi-n puteri, s-ar răzbuna-n curând, și-l rog pe-acel ce știe tot s-o facă.

Ugo Capet fui, nume-n lume-având; Filipii-urmași și Ludovicii-mi fură, ce-n Francia-s regi acum, de-al doilea rând.

Fui fiu de măcelar. Când dispărură toți vechii regi până la unul cui i-a fost mai drag să-mbrace haină sură,

cu-a țării cârmă-n mâni eu mă văzui. Prin nouă cuceriri dând spor averii și plin de-amici, așa putere-avui

Încât trecui și frâiele puterii lui fiu-meu și mantia regală, și-acesta-i capul blestematei serii.

Cât timp bogata zestre provensală n-a stins rușinea-n neamul meu, putu puține el, dar nu căzu-n greșală.

Prin silă și minciuni de-aci-ncepu să facă jaf; răpite, drept amendă, Ponthieu, Normandia și Gasconia fu;

veni-n Italia Carol și, spre-amendă, jertfi pe Conradin; pe Toma,-n fine, În ceruri l-a respins, tot drept amendă.

Eu văd, și nu-i departe,-un timp ce vine, când alt Carol din Francia se ridică, spre-a fi și el și-ai lui știut mai bine,

nu oști având, ci lancea inimică ce-a Iudei fu, și-mpunge-astfel cu ea Încât Florenței burta i-o despică.

Nu țări de-aici, ci-ocară va avea și crime el pe-atâta lui mai grave, pe cât lui toate-un moft îi vor părea.

Pe cel ce iese rob al propriei nave îl văd vânzându-și fata, ca s-apuce pe dânsa bani, ca hoții pe-alte sclave.

Zgârcenie tu, la ce-i mai poți seduce când neamul mi l-ai tras în lațul tău, Încât în târg el propria carne-o duce!

Spre-a mai spăla ce-or face,-ori fac ei rău, văd crinul în Alagna cum scoboară, pe Crist robindu-l în vicarul său.

îl văd batjocorit a doua oară, și fiere văd că-i dau și-i dau oțet și-așa-ntre vii tâlhari ei ni-l omoară.

și văd pe-acest un nou Pilat, proclet, cum, nesătul cu-atât, în lăcomie pătrunde-n temple fără de decret.

Când, doamne-al meu, avea-voi bucurie să-ți văd și răzbunarea ce,-nvălită În taina ta,-ndulcește-a ta mânie!

Acum, ce-am spus de-unica logodită a spiritului sfânt și ce te pune să-mi ceri spre-a-ți fi de mine lămurită

În orice rug-a noastră ni se-mpune, cât timp e zi, ei-ndată ce-nnoptează, În locul ei, contraru-i scris să sune.

Pigmalion ne ține gura trează atunci, cum, nesătul de-avere, fură, devine paricid și-apoi trădează,

și-avarul Mida,-n trista-ncurcătură, a cui nebună cerere-mboldește etern pe om a hohoti din gură.

De-Acam nebunu-oricare-și amintește cum el fură din spolii,-ncât mânia lui Ioșua și-aici parcă-l lovește.

Pârâm cu pe Safora pe-Anania, slăvim ce moarte-avu Eliodor și-ntregul munte-l umple infamia

acelui ce-a ucis pe Polidor. și-apoi: Al aurului gust cum pare să spui tu, Crass’, că ești cunoscător.

Aori cântăm încet și-aori mai tare precum ne-ndeamn-afectul a vorbi, cu pas mai mic și iar cu pas mai mare.

Deci binele ce-l spunem peste zi nu singur îl căutam, dar de-astă dată cântând pe-aproape-alt ins nu s-auzi.“

Eram acum plecat cu bunul tată, zorind, pe cât aveam puteri din fire, să facem spor cărării, când deodată

simții un tremur, ca de-o prăbușire, trecând prin deal și-atunci m-a prins la fel un ger cum simte dusul la perire.

Nu cred c-a fost mai zguduit nici Del mainte-a ce Latona cuib a-și pune spre-a naște-ai cerului doi ochi în el;

și-atare chiu tutinde-a prins să sune, Încât m-a strâns Virgil, lipit să-i stau: — „Cât timp eu te conduc sunt toate bune“

„Mărire întru cei de sus“ cântau cu toții, cum auzii din locu-n care putui s-aud de-aproape ce strigau.

Nesiguri noi steteam și-n nemișcare, ca și-ascultând păstorii-acelaș cânt, pân-a-ncetat și tremur și cântare.

Apoi urmarăm drumul nostru sfânt, privind la cei ce,-ntorși ca și nainte la plâns, zăceau cu fețele-n pământ.

De nu mă-nșeal-aducerile-aminte, cu dorul meu de-a ști vro neștiință nicicând n-a dus o luptă mai ferbinte

decât acum, gândind, și-a mea dorință nici nu-ndrăznea-ntrebări, de-al căii zor, fi nici prin mine-a ști n-avui putință.

și-așa mergeam timid și gânditor.

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea ce nu ți-o curmi decât cu apa care la puț ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare, trudită după domn să-mi pară duca, și mil-aveam de justa răzbunare.

și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca, cum el, de-abia ce din mormânt ieși, la doi pe cale-și arătă năluca,

În urma noastr-un suflet se ivi, privind la gloata care-ntinsă zace, și-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: —„O, frați, s-aveți din ceruri pace!“ Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu făcu precum așa se cade-a-l face

și-a zis apoi: — „Fericelui conciliu te-adune-n pace-atotjudecătorul ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!“

— „Cum, zise el iar noi mergeam cu zorul, voi umbre de sunteți de cer răspinse, atât de sus voi cum făcurăți zborul?“

Iar doctorul: — „De-observi ce semne stinse, de-un înger scrise, poartă fruntea lui, tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i trudită-n veci, întreaga cantitate ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;

deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate, nu poate singur ști ce drum s-apuce, neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce fui scos acestui viu și-a noastră școală cât poate și de-acum îl va conduce.

Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală tot dealul, de curând, și-un chiu întins de ce-au scos toți din culme până-n poală?“

Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins dorința mea, și,-așa sperând, nu toată, dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — „Nimic nu-i ce să poată divina coastă-n rânduiala ei s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.

Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i. Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă, se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă, mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume, nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume, nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică, ea, care-și schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică decât acele scări ce-am spus, pe care vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.

El tremură mai jos, puțin, ori tare, dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde, știu și eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce, liber-absolut să mearg-airea, cuprinde-un duh și-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea pe care cerul contrapunct i-o pune spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune cinci sute și mai mult de ani, fui vrând să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur și cântând, pe-ntregul deal, măriri aceste cete la cel etern spre-a le sui-n curând.“

A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete, pe-atât îți place și mai mult a bea, nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.

— „Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea, vorbi Virgil, și cum scăpați văd bine, și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să știm și despre tine ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut acei cinci sute de-ani aci-n suspine.“

— „Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut de cer, a răzbunat acele răni din care s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce și-onoru-l are și traiul cel mai lung, a prins să spună, trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună, că din Toluza-n Roma fui adus și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Stațiu la cei vii de sus. Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie, ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc și mie sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am În versul meu și doică totodată, și fără ea n-aș trage nici un dram.

De-as fi putut trăi și eu deodată cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată.“

Privi, la vorba asta,-n fața mea Virgil, tăcând, și: „Taci!“ zicea-n privire. Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire așa de mult, că mai puțin el zace sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face, iar duhul a tăcut privind la mine și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— „Să-ți duci pe culme truda ta cu bine, îmi zise el, dar spune-mi ce fusese ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?“

Fui strâns acum din două părți: spusese Virgil să tac, iar Stațiu mă conjură să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese

Virgil și-a zis: — „Nu sta-n încurcătură să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură“.

—„Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire, antice duh, și cauți cauza ei, dar și mai mult voiesc să mi te mire:

el, cel ce-n sus conduce ochii mei, e chiar acel Virgil ce-n tine puse puterea de-a cânta viteji și zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu, acelor despre el de tine spuse.“

S-a și plecat să-mbrătișeze-acu genunchii lui Virgil. Dar el: — „Nu, frate, căci umbră sunt și eu, și umbră tu!“

Sculându-se de jos: — „Ce cantitate de-afect îți port o vezi acum tu bine, că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca și cu trupuri pline.“

Cântul XXII

Era acum în urmă-ne rămas și solul ce ne-a dus pe-a șasea scară, acel ce de pe frunte-alt P mi-a ras.

și „Beati“ el pe cei ce căutară dreptatea i-a numit, iar dânșii lui un „Sitiunt“, dar făr-altce, strigară.

Iar eu, urcând, urmam, nu greu cum fui Într-alte guri, pe-ai mei în umblet iute și nici o trudă nu simțeam că sui.

și-atunci Virgil: — „Aprinsă de virtute, orice iubire-aprinde pe-alta-n cale de-ndată ce ea flăcări dă, văzute;

așa, din clipa ce-ntr-a noastră vale sosit-a Juvenal, care-mi spunea ce drag obiect îți sunt iubirii tale,

s-a-ntors spre tine-atât de mult a mea, un om necunoscut mai drag să-ți fie, și scurt acum și-ăst drum îmi va părea.

Dar spune-mi tu și-mi iartă,-n prietinie, de las eu frâul prea-ncrezut de-a dreptul, și ca și-amic vorbește-mi și tu mie

cum tu, prin multa râvn-a ta,-nțeleptul cel plin de simț, pierdut-ai buna fire să lași zgârcenie-atât să-ți ardă pieptul?“

Mișcar-aceste vorbe la zâmbire pe Stațiu-ntâi și dete-apoi răspuns: —„Orice-mi vorbești mi-e drag semn de iubire.

E drept c-aori vezi lucruri ce-s de-ajuns să fie-un fals obiect de dubitare, temeiul lor real fiind ascuns.

Tu crezi, cum dovedește-a ta-ntrebare, din cauza, poate,-a stării ce-o avui, că-n viaț-aș fi hrănit porniri avare;

ci-acestui viciu eu străin îi fui așa de mult, că multa desmăsură cu mii de luni de cazne o durui.

și, dacă n-ar fi fost să-l am în ură, de când știui cum tu strigași odată, ca și-ndârjit pe-umana-ne natură:

La ce nu-mpingi tu, foame blăstămată de-argint, în oameni poftele perfide!, urlând, împinge-aș și-azi povara dată.

Atunci simții că prea se pot deschide a mele mâni și seama eu mi-am tras cum poate-ăst rău ca și-altele ucide.

O, câți vor învia cu capul ras, din neștiință, ce le-opri și-n viață căința lor și și-n extremul pas!

Să știi că orice rău ce este-o față direct opusă altui rău fac cor și usc-aci-mpreun-a lor verdeață.

și, dac-am fost aci-ntr-acel popor ce-și plânge viciul avariției sale, eu fui pentru acel opus cu-al lor.“

— „Pe când însă cântai tu dubla jale ce-avu Iocasta-n luptele haine, vorbi poetul doinei pastorale,

din câte Clio ne-a cântat prin tine, nu pari credinții-a-i fi primit tu harul ce, făr’ de ea, știrbește-oricare bine.

De este-așa, al cui fu felinarul ce soare-avuși, lumină ca să-ți dea să-ntinzi vintrele spre-a urma Pescarul?“

— „Din peșteri, pe Parnas m-ai dus a bea tu-ntâi de toți, și-așa mi-ai fost deci mie tu, după Dumnezeu, lumina mea.

Ai fost ca-n noapte-un om ce-având făclie În dosul său, lui nu-i e de folos, ci-arată calea celor ce-au să vie,

când Timpii se prefac strigare-ai scos, Dreptatea și-aureul veac revine și-un proaspăt neam din cer scoboară jos.

Poet prin tine fui, creștin prin tine, dar, clar spre-a face ce-am schițat puțin, eu mâna-ntind să dau colori depline.

Era de-acum întreg pământul plin de-acel cuvânt ce,-n lume sămănându-l, l-au dus trimișii-acelui divin,

și-așa de mult îți concorda și gândul, de care-am spus, cu-apostolii cei noi, că drag îmi fu să-i tot aud spunându-l.

și-atât de sfinți mi se părur-apoi, Încât, goniți de Domițian când fură, nu fără plâns vedeam a lor nevoi.

Cât timp fui viu, ei și-ajutor avură din partea mea și-a lor curate-opinii făceau să am orice-altă sectă-n ură.

Deși, chiar pân-a nu-mi fi dus elinii În vers, la Teba-n câmp m-am botezat, de frică îns-am ocolit creștinii

și tot păgân mult timp m-am arătat și-n râp-a patra, pentru-a mea scăldare, eu patru veacuri și mai mult am stat.

și-acum, tu, cel ce-mi rupseși vălul care mi-ascunse bunul ce l-am spus, tu, bune, fiindc-avem destul timp de urcare,

de știi, de vechiu-ne Terențiu-mi spune În ce loc e? și Varo, Plaut, Cecil, sunt dânșii condamnați, și-n ce genune?“

— „Ei, Persiu și-eu, a zis Virgil, și mulți suntem, cu grecul ce fusese al muzei noastre cel mai drag copil,

În primul cerc al iadului și-adese cuvânt de dealu-acela se deschide ce-al muzelor e cuib, alese;

și-Anacreon cu noi, și-Euripide, și mulți din grecii-a căror frunte-avu cununi de mirt, și-Agat, și Simonide;

sunt și de-acei pe cari îi cânți și tu; Antigona, Deifila, și Argia, și-Ismene, tristă tot așa cum fu,

și cea ce odat-a arătat Langia, și fiica lui Tiresias, și Tete, și,-n rând cu-a ei sorori, Deidamia.“

Tăcut acum și-unul și altul stete, din nou atenți ce loc au sub picioare, scăpați de-urcuș și liberi de părete.

Erau rămase patru servitoare de-a zilei, jos, și-a cincea sta la car, În sus țintindu-și oiștea-n dogoare,

când zise el: —„Spre gol ne cată iar să-ntoarcem umărul cel drept, și steiul și-aici să-l ocolim ca-ntr-alt hotar.“

Aci-ndreptar ne-a fost deci obiceiul și-având și-asensu-acelei umbre sfinte, luarăm drum mergând cu tot temeiul,

eu singur, îndărăt, ei mai nainte, și multe-așa, din ce vorbeau mergând, din arta noastr-am prins învățăminte.

Dar dulcea vorbă le-o curmă curând un pom ce-aflarăm drept în cărăruie, cu bun miros și mândre mere-având.

Din ram în ram, cum bradul se gurguie spre vârf, acesta-n jos se-nrămura, ca nimeni, cred, în el să nu se suie.

Pe partea-n care drumu-nchis era, cădea din deal șivoi de apă clară ce numai sus prin foi se resfira.

De pom poeții-ncet s-apropiară, dar iat-un glas strigat-a dintre foi: „Din pomu-acesta nu gustați!“ și iară:

„Sta-n gând mai mult Măriei, zise-apoi, să iasă nunta-n rând și-n toate bune, nu gura ei, ce-azi plânge pentru voi.

Iar ap-a bea romanelor străbune de-ajuns le-a fost. Mâncările-n amar le-avu Danil și-a strâns înțelepciune.

Fu primul veac ca aurul cel rar, și ghinda,-n foame-i, dulce-i fu s-o guste și-orice pârîu în sete-i fu nectar.

Avu premândă miere și lăcuste, din cari trăi-n pustiu Ion odată, de-aceea-n veci el glorie-o să guste

și-i mare-atât cum cărțile-l arată.“

Cântul XXIII

Pe când priveam așa-n frunzișul verde, cu ochi țintiți, așa cum stă și cată și-acel ce după paseri vremea-și pierde,

îmi zise cel mai mult decât un tată: — „Să vii, o, fătul meu, c-avem altcum mai bine-a face uz de vremea dată.“

Întoarsei fața și-ai mei pași acum grăbit după-nțelepții ce pe cale vorbeau, așa c-a drag făcui ăst drum.

Când iată c-auzii plângând prin vale „Labia mea“, dulce-o melodie, că și plăcere-avui de el și jale.

—„Ce-aud eu, dulce tată, ce să fie?“ am zis. Iar el: — „Sunt spirite, gândesc, cari merg umplând a vinei datorie. “

Hagiii-ngândurați, când întâlnesc În drum persoane lor necunoscute, să-ntorc a le privi, dar nu s-opresc;

așa,-ntorcându-se spre noi, tăcute și-adânc smerite, duhuri într-un stol În treacăt ne priveau, mergând mai iute,

cu ochii-afunzi sub negrul rotogol, și supte-ale lor fețe,-așa de trase că pielea se-nforma pe osul gol.

Erisihton nu cred că se uscase așa până-n zvântarea secii piei, când numai ea pe oase-i mai rămase.

Ziceam, gândind în mine: „Iat-acei ce-au dat Ierusalimu-n vremi cumplite, când puse dinți Maria-n fiul ei.“

Inele făr’ de-opal par în orbite și câți au de-OMO-n fața de-om credința puteau pe M să-l vadă-n linii-albite.

Ah, cine-ar crede, neavând știința, că poate-un măr și-o apă să-i aducă așa-ntr-un hal, hrănindu-le dorința!

Steteam mirat ce foame-aci-i uscă, și nu vedeam nici cauze manifeste uscatei piei și feței de nălucă.

Dar iat-un duh; din fundul negrei țeste țintindu-și ochii fix privi la mine și tare apoi: — „Ce grații-mi sunt aceste?“

N-aș fi putut să-l recunosc, vezi-bine, nicicând din chip, ci-n vocea sa avui ce fața sa diform-ascunse-n sine,

și-ntreaga cunoștiință feții lui schinteaua asta-ntreagă mi-o aprinse și chipul lui Forese-l cunoscui.

— „Ah, nu privi ce scoarță râia prinse, așa plângea, și nici zbârcita piele, și nu-mi privi nici lipsa cărnii stinse,

ci spune-mi drept, de tine și de ele, ce duhuri sunt cari drumul ți-l arată? Să nu-nchizi gura ta rugării mele!“

— „Ah, fața ta, ce-o plânsei moart-odată, stârnește-n mine tot așa durere și-acum, c-o văd atât de diformată!

Dar ce, pe cer!, v-aduce-așa-n scădere? Nu-mi cere să-ți vorbesc când stau mirat, căci rău vorbesc cei plini de-o altă vrere.“

Iar el: — „și apei, printr-un vecinic sfat, i-a dat puterea care-astfel mă zvântă pomului ce-n urmă l-ați lăsat.

Iar gloata-ntreagă ce cu bocet cântă, fiindcă gurii prea-i urmase-orbește, se face-aici, prin post și sete, sfântă.

Dorința de-a mânca și-a bea ne-o crește mirosul scris din pom să se ridice și-acel pârîu de sus ce-l răcorește.

Dar nu odat-ocolul pe cornice ne dă acestui chin o-mprospătare, zic chin și-ar trebui plăcere-a-i zice,

ci-mpinși suntem spre pom de dorul care să strige Crist voios Eli-l făcu, pe când murea spre-a da răscumpărare.“

Iar eu: — „Fores, de când schimbaseși tu pe-o lume bună, lumea cea săracă, cinci ani nici nu trecură pân-acu;

putința d-a greși, topită dacă ți-a fost mai înainte de-acea bună durere ce cu cerul sfânt ne-mpacă,

tu cum sosiși pe-așa de sus cunună? Credeam la cei de jos a te vedea, cari vremea lor prin vreme și-o răzbună.“

Iar el: — „M-aduse-așa curând a bea pelinul dulce-al caznei dureroase prin plânsul ei ce-l dăruie Nella mea.

Cu mari suspine și cu rugi pioase m-a smuls din râpa unde-astepți adică, și liber de-alte râpi aici mă scoase.

Pe-atât mai scumpă e și mai amică iubita-mi văduvioară, Nella,-n rai, pe cât și-n fapte bune-i mai unică,

căci tu, Barbagia din Sardinia, ai femei și tu la suflet mai curate decât Barbagia-n care mi-o lăsai.

Dar ce mai vrei să zic, o, dulce frate? Eu văd un timp, la ce ți-am spus dovadă, și-acele zile nu sunt depărtate,

când de pe-amvon opri-veți să se vadă impudicele doamne florentine umblând cu sânul dezvălit pe stradă.

Spre-a se-mbrăca onest, ce saracine, ce barbare-așteptară-nvățătura bisericii sau alte discipline?

De-ar ști acele-obraznice măsura ce lor în cer de-acum li se gătește, și-ar pune de pe-acum pe urlet gura.

Prevăzul îns-aici de n-amăgește, boci-se-vor nainte-a da mustață pe-obrajii cui cu nani-azi s-ogoiește.

Ah, frate,-acum n-ascunde, ci ne-nvață; nu singur eu, cum vezi, ci-ntreaga ginte privim cum faci luminii umbră-n față.“

și-am zis așa: — „Dacă-ți aduci aminte ce-am fost cu tine eu, cu mine tu, amar ne-o fi a ne-aminti-n prezinte.

Din viaț-aceea, ăst ce-i duce-acu al meu m-a scos de-alaltăieri pe mine, când sora ăstuia rotundă fu,

spre soare-am arătat m-a dus cu sine În carnea vie-a mea, care-l urmează prin trista noapte-a morții făr’ de fine.

De-aci-mi ținu în sus puterea trează să urc și s-ocolesc pe dealu-acel ce tot ce-n voi e strâmb acu-ndreptează.

Mă va-nsoți, mi-a zis, până la țel acolo unde fi-va Beatrice, de-aici apoi voi merge făr’ de el.

Virgil e cel ce-acestea mi le zice, iar altu-i umbra pentru care-n toate cutremur mai nainte fu-n cornice

pe-ntregul munte ce dintr-însu-l scoate.“

Cântul XXIV

Nici pasul vorba și nici vorba pasul nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiți așa ca-mpins de vânturi bune vasul.

Iar morții-n jur, din nou părând muriți, văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare de mine-acum prin ochii lor scobiți.

Iar eu, urmând pornita cuvântare: — „Din cauza celuilalt e mersul lui mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.

Dar unde-o fi Picarda știi să-mi spui? și-n câtă gloată-n juru-ne s-adună vrun vrednic de văzut nici unul nu-i ?“

— „O, sora mea, frumoasă ea și bună, nu știu ce-a fost mai mult; se veselește În nalt Olimp purtând a ei cunună!“

Așa dintâi, și-apoi: — „Nu ni s-oprește pe-oricine să-l numim, căci diformat prin forme chipu-atât ni se pocește.

Acest de-aici și-un duh mi-a arătat e Bonagiunt’ din Lucca. Mai nainte puțin și-acel din toți cel mai uscat

bisericii întregi i-a fost părinte; din Tours a fost și-n post o să-și dezgroap țiparii din Bolsena-n sos fierbinte.“

și pe-alții mulți mi-i arătă de-aproape; și-a fi numiți plăcere le era, căci toți păreau cu zâmbet sub pleoape.

Văzui pe Della Pila cum uza degeaba dintâi; Bonifaciu, care hrăni pe-așa de mulți cu stola sa;

pe șir Marchez, ce nu cu sete mare a stat la Forli tot de cupe pline și-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.

Apoi, cum prețuiești și-alegi în fine, așa făcui și eu cu cel din Lucca, părând de-altfel că-l și cunosc mai bine.

Vorbea-n murmur și nu știu ce „Gentucca“ simții pe unde-i dă a lui sentință amarul chin ce-i mistuia năluca.

— „Tu, cel ce-mi pari așa de cu voință să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită și-astâmpără și-a mea și-a ta dorință!“

— „Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită, de-al cărei drag iubită va să-ți fie cetatea mea, oricât e de hulită.

Tu ai să mergi cu-această prorocie și-al meu murmur de-ți fu spre vro eroare, avea-vei fapta certă mărturie.

Dar spune-mi drept, ești tu acela oare ce rime nouă-a scris ce-așa vestiră: O, voi, femei de-amor cunoscătoare?

Iar eu: „— Sunt unul care, când mă-nspiră amorul, îmi notez și,-n urma lui, ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră“.

— „Acum văd, frate, ce departe fui și eu, și lacob, și Guitton ca mine, de noul stil frumos de care-mi spui.

Eu văd cum pana voastră strâns se ține pe urma celui ce dictează-n voi, cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.

Ci-n stil nu pot vedea un soi și-alt soi: câți vrând să placă toate le-afectează.“ și, ca și mulțămit, tăcu apoi.

Precum cocorii ce la Nil iernează s-adun-aori în stol și-apoi în zborul grăbit al lor în șir se-ndepărtează,

așa făcu și-aici întreg poporul: Întorși spre dreapta i-am văzut cum pasă, făcându-i iuți și foamea lor și dorul.

și, cum un om trudit de-alerg își lasă pe soți să meargă, până ce-și mai curmă, pășind încet, înecul ce-l apasă,

așa, lăsând să treacă sfânta turmă, Fores venea cu mine-n rând mereu. — „Când am să te revăd?“ îmi zise-n urmă.

—„Ce zile-am de trăit, am zis, știu eu? Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuți vântrele, spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,

căci locul cel ursit vieții mele se pare-urnit spre-o jalnică ruină, din zi în zi mereu căzând în rele.“

— „Deci mergi! a zis. Pe cel mai plin de vină de coada unei bestii-l văd eu tras spre valea-n veci lipsită de lumină;

sporește-al bestii mers din pas în pas, crescând mereu, până-i strivește toate și-un trup diform pe câmp îl văd rămas.

N-au mult a se-nvârti aceste roate“, și-n sus privi spre cer, „și fi-ți-va clar ce vorba mea să-ți spuie-acum nu poate.

Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar ni-e timpul scump, așa de scump tot stropul, și-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar.“

Cum prinde-un ins din stol ades galopul, ieșind din rarul trap de călărași, al primei lupte-onor fiindu-i scopul,

așa porni și el cu grabnici pași, iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte, ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntași.

Când fu-n adânc intrat acu nainte, că ochii mei îl urmăreau precum cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,

văzui alt pom, și nu departe,-n drum, cu ramuri verzi frumoase și-ncărcate spre care ne-ntorsesem chiar acum.

Văzui popor cu mânile-nălțate sltrigând nu-ș’ ce spre fructul neajuns, cum pruncul dornic și flămînd se zbate,

iar cel rugat nu-i dă nici un răspuns, ci, și mai mult dorința spre-a i-o-ncinge, ridic-obiectul vrut, nu-l ține-ascuns,

și, ca-nșelați, plecau făr-a-l atinge. Iar noi sosirăm și la pomu-acel ce-atâtea rugi și-atâta plâns respinge.

— „Pe-alt mal urmați și vă feriți de el; de Eva smultul pom acesta nu e, ci e mai sus, și-acesta-i e surcel.“

Din crengi nu-ș’ cine-așa-ncepu să spuie. Trecurăm deci, poeții dragi și eu, pe-alt mal, lipiți de partea care suie.

Zicea din pom: „Aminte-aveți mereu pe cei în nori născuți, cum, beți, mișeii cu dublu piept s-oștiră cu Teseu,

și bând, cum s-arătară slabi iudeii și nu-i vru Gedeon tovarăși, când venea din culmi să-ntâmpine madeii“.

Lipiți de-acel părete-acum mergând, păcate ce-au intrat prin guri, urmate de-așa de-amar câștig, noi ascultând,

și-apoi, în largul căii descurcate, privind făr-a vorbi vro vorbă frântă, făcurăm pași vro mie, când strigate:

— „Ce-umblați voi trei și singuri, făr de țintă? cuvinte m-au făcut să sar acu cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.

Nălțai deci capul ca să văd ce fu; și-n veci cuptorul roșii-așa nu face metale,-ori sticlă, și nici lucii nu,

ca unul ce ne zise: — „De vă place s-urcați în sus, cotiți acum spre mine; pe-aici se duc acei ce merg spre pace“.

Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine În dosu-acelor mari învățători, ca omul ce,-ascultând, din spate-ți vine.

și, cum eraldul umedelor zori, boare-n mai, adie-aducătoare de-un plin miros de ierburi și de flori,

așa simții pe fruntea mea o boare, simțeam și-a penelor bătaie lină cu mult miros de-ambrosie-adietoare.

Iar el zicea: — „Ferice cui lumină din grație-i veni, să n-aibă pieptul robit de pofta gurii-apururi plină,

ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!“

Cântul XXV

Era pe-un timp când drumul nu ne da răgaz, căci soarele-n Vițel lăsat-a al zilei miez și-n Scorpie-al nopții sta;

cum nu stă omul deci, când ne-ndurata nevoie-l mână grabă-n mers să puie și-orice-ar păți, de toate este gata,

așa, intrând și noi pe cărăruie, mergeam în șir, urcând acea strâmtoare ce-n lung înșiră ori pe câți o suie.

și, cum întinde-aripi, dorind să zboare, al berzei pui, ci, ne-ndrăznind să bată din ele-apoi, le lasă să-i scoboare,

cu vrere-aprins-așa și-așa-necată să-ntreb fui eu, până la gestul cum îl face-acel decis să-nceap-odată.

Cu toată graba noastră pe-acel drum, Virgil mi-a zis: — „Al vorbei arc, pe care l-ai tins până la fier, desfă-l acum“.

Deschisei gura deci cu-ncredințare și-am zis: — „Cum pot aici slăbi, părinte, când n-au nici o nevoie de mâncare?“

— „De Meleagru de-ți aduci aminte, că-n timp ce-ardea un lemn, ardea și el, ce-acum ți-e-n dos, atunci ți-ar fi nainte.

și-apoi, gândind că,-n orișicare fel te miști, tu-ți miști și chipul în oglindă, tu n-ai întinde arc spre-atare țel.

Dar vreau ca dorul tău sfârșit să prindă: e Stațiu-aici și-l chem și-l rog acu pe rană-ți plastru-alinător să-ntindă.“

Iar Stațiu-atunci: — „De-ncerc, unde ești tu, eterne lucruri să-i explic, drept scuză să-mi fie deci că nu pot zice nu“.

și-așa-nceput-a: „Mintea ta s-auză atent ce spui și celor întrebate avea-vei spre-adevăr o călăuză.

Un sânge-ales, ce vinele-nsetate nicicând nu-l beau și deci prisos devine, ca dup-un prânz și restul de bucate,

ia-n inimă puteri ce-s genuine spre-a naște-umane membre, cum e care aleargă, spre-a nutri pe-acestea-n vine.

Din nou digest, scoboară-n locul care mai bine e să nu mai fie spus; În vas firesc pe-alt sânge-apoi el sare

și unul pe-altu se pătrund, dispus să rabde“ unu, și-altu să lucreze, prin locul cel perfect de-unde-i adus.

și-unit cu acela,-ncepe s-opereze: Încheagă-ntâi și-n sineși întărită, materia lui o face să vieze.

Activa parte, viață devenită, ca-n plante e, cu diferența stării că-n plante e pe drum, și-n om sosită.

Lucreaz-apoi atât, ca fungul mării, mișcându-se simțind, și-organizează puteri căror sămânță li-e lucrării.

Se-ntinde-acum virtutea, se-ntrămează acea ce dintr-al tatei sânge vine, prin care firea membre le formează.

Dar cum din animal copil devine tu nu vezi încă, iar aici greșește și-un mult mai înțelept om decât tine,

căci primul intelect îl osebește de viața noastr-a lui învățătură, fiindc-organ văzut el nu-i găsește.

Tu prinde-mi adevărul clar din gură și află faptul că-ntr-un făt, de-ndată ce-au creierii deplin-a lor structură,

voios de-atâta art-a firii, cată motorul prim spre el și-ntr-însul pune duh nou, plin de putere, care-ntrată

atrage-n ea ce-aci găsi-n acțiune și-un singur suflet fac așa, și-atare trăiește, simte și de-al său dispune.

și, ca să n-ai de câte-ți spui mirare, vezi caldul soare cum devine vin, unit cu sucul care vița-l are.

Iar, când Lachesis nu mai are in, el las-a cărnii haină și-n virtute și-umanu-l ia cu el și ce-i divin:

puterile din simțuri stau ca mute; memoria, mintea, vrerea i-au rămas și-n actul lor cu mult sunt mai acute.

De sineși cade-atunci, făr’ de popas, pe-un mal din două, dar nici el nu știe, și-aci-și cunoaște-ntâi al sorții pas.

și,-ndat-apoi ce-un loc îl circumscrie, puterea vie-n juru-i radiază așa și-atât ca-n trup în lumea vie.

și-așa cum, plin de ploi, când reflectează văzduhu-n el pe Feb ce strălucește, În multe fețe-ornat se colorează,

vecinul aer tot așa primește și-aici o formă, cum i-o face-n stare prin sineși duhul care-n el s-oprește.

și-apoi, asemeni unei flăcări care urmează pe-al său foc oricum se mută, așa pe-un spirit noua sa-ntrupare.

De-aici el prinde viața cea părută cui umbră-i zici, și-apoi de-acolea vine oricare simț, chiar văz, i se-mprumută;

de-aici avem și lacrimi și suspine, de-aici avem cuvinte și zâmbiri, pecum pe munte-aici văzut-ai bine.

și-apoi, după dorințe,-ori îmboldiri de-altfel, ia umbră varia sa figură și-aceasta-i cauza marei tale-uimiri.“

Eram acum la ultima-ntorsură, la dreapta-ntorși, când iarăși îndreptate spre altă grij-a noastre gânduri fură.

Din coast-aici ies flăcări aruncate, cornicea îns-aduce-un vânt din ea ce-n sus le-mpinge și din ea le-abate.

Prin strâmtul loc ferit deci trebuia să mergem rând pe rând; eu, plin de frică de foc aici, și-aici de-a nu cădea.

— „Se cade-acum, așa-ncepu să zică, privirilor în Musă le ții jocul, căci lesne cazi printr-o greșală mică.“

„Summae Deus clementiae“ din focul acel cumplit eu auzeam cântând, Încât silit mă-ntoarsei să văd locul.

și duhuri am văzut prin foc umblând, de-aceea pașii lor, și-ai mei, și iară pe-ai lor să-i văd eu mă-ntorceam pe rând.

Iar, când sfârșiră imnul lor, strigară cu glasul plin: „Eu nu cunosc bărbat“ și-ncet apoi cu toții-l repetară.

Sfârșindu-l, au strigat din nou: „A stat Diana-n crâng, gonind-o pe Helice când stropi de-otrav-a Venerii-a gustat“.

și iar cântară imnul lor ferice, slăvind bărbați, femei făr’ de prihană, precum și taina și virtutea zice.

Cât timp își ard cu foc avuta rană, ăst mod, cred eu, de-ajuns e pentru ele: cu-atare cazne și cu-atare hrană

și cea din urmă culpă să și-o spele.

Cântul XXVI

Pe când toți trei în șir mergeam astfel pe mal, maestru-mi tot spunea aoare: — „Ascultă-mi sfatul, să te-ajuți cu el!“

Pe-obrazul drept eram lovit de soare, ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l, schimbase-n alb albastra lui coloare.

Iar roșul foc cu umbra mea făcându-l să pară și mai ros, pe mulți văzui c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.

Prin semnu-acesta drept motiv le fui de vorbă, deci și-așa și cuvântară: — „Nu pare-a fi nălucă trupul lui“.

Pe cât puteau, apoi, înaintară spre-a ști-ntr-adins, dar grijă-având tot insul de-a nu ieși de unde n-ar fi-n pară.

— „Tu, cel ce nu de leneș, ci-ntr-adinsul mergi cel din urmă, ca mai mic fiind, te rog, de foc și sete cu aprinsul,

de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind, ci toți aceștia simt mai mare sete ca de-apă rece-un etiop, ori ind,

să-mi spui cum faci cu trupul tău părete luminii-așa că, parcă, încă lui, aripi să zboare-al morții sol nu-i dete.“

Așa-mi vorbi un duh și-am vrut să-i spui, și-aș fi și spus, de n-aș fi fost deodată atras spre-alt lucru nou care-l văzui,

O altă gloată nainta-nșirată, mijlocul cărării-acei de foc pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.

Văzui cum se salută reciproc vesele de-un scurt festin, cum toate sărut își dau, dar făr’ a sta pe loc.

Așa,-n deavalma negricioasei gloate, furnica-n bot atinge pe-o furnică, de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.

Sfârșind grăbit urarea lor amică, pe când plecau, din gură tot poporul vedeam că pe-ntrecute glas ridică:

cei nou-sosiți: „Sodomul și Gomorul!“ cei vechi: „S-ascunse-n vacă Pasifea ca taurul s-alerge-ai stinge dorul“.

și-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea, și-o parte fug spre țări de soare pline, de ger aceștia-mpinși, de-arșițe-aceia,

așa se duce-un stol, iar altul vine, și toți se-ntorc la vaiul lor plângând și primul plâns ce le ședea mai bine.

și toți aceiași, ce de-ntâiul rând m-au fost rugat, veniră să-și împace, atenți și gata de-ascultat părând.

Iar eu, văzând din nou acum că-mi face rugare-am zis: — „Tu, sigure popor, s-ajungi, oricând va fi, să guști și pace!

Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor, nici coapte membrele, ci clar vă fie că-n oase-aici le am și-n carnea lor.

și urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie: din cer o doamnă-mi dete-acest favor să trec prin lumea voastr-o haină vie.

Dar, fie-vă-n curând supremul dor sătul și ceru-acela să v-adune ce-i cel mai larg și cel mai plin de-amor,

să-mi spuneți voi, spre-a ști și eu ce spune, ce stol sunteți, și voi și pătimașul popor ce-acum în dosul vostru-apune?“

Nu stă năuc altminteri ciobănașul din munți, privind în muta sa mirare când, prost și pădureț, el vede-orașul,

cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare. Dar, când s-a alinat în ei uimitul, sârg s-alină-n orice suflet mare,

așa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:

— „Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină știință-ncarci, spre-a-ți fi mai bun sfârșitul!

Acei ce-ncolo merg au marea vină pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând, În fața i-o-mputau, strigând: Regină!

De-aceea se despart „Sodom!“ strigând, precum ai și-nțeles din auzite, arsurii lor rușine-adăogând.

A noastre vicii-au fost ermafrodite; umana lege-aceștia n-o urmară, ci pofta și-o-mplineau ca niște vite.

Deci, când ne despărțim, spre-a noastr-ocară strigăm de fapta lacomei femei ce fiară deveni-n cioplita fiară.

Acum ne știi și vezi și cauza ce-i. Pe nume poate-ai vrea să știi și cine, dar n-am nici timp, nici nu știu cine-s ei.

Dar vreau să-ți stâmpăr dorul dinspre mine: sunt Guido Guinicell’ și-aci-n spălare fiindcă m-am căit spre-a vieții fine“.

Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare ce-avu Licurg, când mama fu aflată, așa fui eu, dar neg pe-așa de tare,

când însuși se numi el și-al meu tată și-al altora mai buni cari-au cântat, cari rime dulci de-amor au scris vrodată;

și multă vreme-am mers și-ngândurat și ca și surd, privindu-l cu durere, dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.

Când fui apoi sătul de-a lui vedere, cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îți ia i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.

Iar el: — „Prin câte-aud, tu-n mintea mea atare-o clară urmă lași, că Lete s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;

dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete, motiv iubirii, ce de mine-o ai și-n toate mi-o arăți, ce fapt îi dete?“

— „A tale versuri dulci, îi replicai, ce-or face scump condeiul ce le scrise cât timp va dăinui modernul grai.“

— „O, frate,-acest ce ți-l arăt“, îmi zise, și-un duh mi-a arătat în fața lor, „în grai matern cu mult mă biruise.

În proză de roman și-n vers de-amor i-a-nvins pe toți și las’ pe proști să-mpartă verdict c-ar fi Gerald superior.

Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deșartă, talent, și-astfel închid păreri ce-avură, nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.

Așa și lui Guitton’, din gură-n gură, mulți vechi i-au dat întâiul rang și-onorul, și mulți apoi prin artă-l întrecură.

și-acum, atât de larg de-ți e favorul, Încât tu poți și-n claustru-a te sui, În care-i Crist mai mare-a tot soborul,

un Tatăl nostru pentru mine-i zi, c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care ni-e stins-orice putință de-a greși.“

Spre-a face loc și altui duh, îmi pare, ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată cum piere-afund și-un pește-n apa mare.

Iar eu, mergând spre umbra arătată, i-am spus c-ar vrea și lui a mea dorință să-i facă loc și-onoarea meritată.

El liber a-nceput a sa vorbire:

— „Atât de mult mi-e dulcea-ți rugă-n gând, că nici nu vreau, nici n-am de ce-ți ascunde.

Eu sunt Arnold ce plâng și merg cântând, dar sper, văzând trecuta mea prostie, voios de-o zi ferice de-oarecând.

și-acum te rog, pe-acea valoare vie ce până-n culme fi-ți-va-ndrumător, la timp, aminte-amarul meu să-ți fie.“

A zis, perind în foc curățitor.

Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul stropit cu sânge dintr-al său părinte, și stă pe Ebro Cumpăna, și-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte, așa sta soarele, că-n seară da, când sfântul înger ne ieși nainte.

Pe mal, dincoa’ de flăcări stând, cânta: — „Beati mundo corde!“, însă glasul mai viu decât cel viu din noi era.

și-apoi: „De-aici în sus închis la deal vi-e pasul cât timp n-ați ars în foc. Intrați și-un cânt, din foc venind, vă va conduce pasul.“

Așa ne-a zis de-aproape solul sfânt, de-aceea fui, la cele ce ne spuse, ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse, priveam în foc, imaginându-mi foarte văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorși spre mine,-ursiții să mă poarte priveau și-apoi Virgil: — „O, fătul meu, aici pot fi căzniri, dar nu și moarte.

și-adu-ți aminte,-adu-ți, că, dacă eu te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară, ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

și sigur crede că-ntr-această pară a focului chiar mii de ani de-i sta nici fir de păr din creștet n-o să-ți piară.

De crezi că, poate, vreau a te-nșela, tu mergi la foc și ia temei credinții cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

și las-,o, las-oricare fric-a minții! Hai, fă-te-ncoa’, vegheat venind cu mine!“ Dar eu tot ferm și-n contra conștiinții.

Văzând că stau tot ferm și-nchis în mine: — „Atât, mi-a zis, puțin cu vorbe crude: e zid de-aci-ntre Bice-a ta și tine“.

Precum, murind, de Tisbe când aude, Piram deschide ochii și-o privește, când dudu-ncepe roșii-a face dude,

astfel, simțind că gheața-mi se topește, privii spre el, când numele-l rosti, ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzește.

și-atunci mi-a zis și fruntea și-o-năspri: „Să stăm acum dincoa’?“ și-apoi surâse cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

și-n foc intră naintea mea și-i zise să-mi vie-n urmă Stațiu, acela care un drum atât de lung ne despărțise.

Când fui în flăcări, aș fi fost în stare să sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit, atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci tatăl meu iubit: „Eu parcă-i văd și ochii“,-a prins să spuie și tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie un glas din foc, iar noi, spre el țintiți, ieșirăm iar la malul care suie.

— „Voi, cei aleși de tatăl meu, veniți!“ suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine, că-ntoarse-n lături ochii-mi biruiți.

„Stă soarele-n apus și-amurgul vine, grăbiți-v-,a mai zis, nu-umblați agale cât timp apusul nu-i subt umbre pline.“

Suia prin stâncă drept a noastră cale spre-un punct așa, că rupt de mine fuse În fața-mi soarele de-adânc din vale.

Puține trepte-acel urcuș ne duse când și știam, din umbra-mi ce s-a stins, și eu și ei, că-n spate-acum ne-apuse.

și, pân-a prinde-n tot al ei cuprins aceeași față a zării și-a fi și-al nopții văl egal întins,

toți trei făcurăm pat vro treapt-a scării, căci frânse-aici a muntelui natură putința-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau și rumegă din gură și caprele, ce iuți, umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

și-al lor cioban, cât timp tăcute stau În mult umbriș pe-aprinsul miez de vară, proptit stă-n bâtă și de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară, petrece noaptea-ntins pe lângă vite, păzind să nu le-mprăștie vro fiară,

toți trei așa-n târzii acum clipite, eu ca și-o capră, ca păstorii ei, scutiți în scocul stâncii-acei scobite.

Puțin puteam să văd pe-afară ce-i, dar și prin strâmtul loc văzut-am stele, mai limpezi și mai mari ca de-obicei.

Gândind așa și-așa privind la ele, mă prinse-un somn, un somn de-acel ce are viziuni de stări cari n-au să te înșele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare pe munte-n est frumoasa Citeree, ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie, c-o văd în vis, cum cântă-n mers și-adună pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— „Să știe-oricine-ar vrea să i să spună că Lia-mi sunt, și-acesta-i placul meu: s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-așa-n oglindă vreu; dar soră-mea, Rahira, nu-și mai lasă oglindă ei și șade-așa mereu.

Să-și vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă, ca mie-a mă găti cu mâna mea; spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă.“

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia, pe-atât mai dragi căror se-ntorc în țară, pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară și somnul meu cu ea. Deci m-am sculat, căci și-ai mei mari maeștri se sculară.

— „Acel fruct dulce-așa de mult cătat pe-atâtea crengi, de grijele mortale, azi foamei tale-n pace-ți va fi dat.“

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale cuvinte-a zis, și-n lume daruri nu-s ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

și-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus, Încât simțeam cu orice pas că zborul își crește-avântul său spre culme-n sus.

și, când pe-al scării vârf am pus piciorul, pe cea din urmă treapt-a ei, în fine, privind la mine,-a zis conducătorul:

„și-eternul foc și-al vremii mai puține văzutu-l-ai și-ajuns-ai, fiul meu, de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte și-arte-aici te-adusei eu. De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce; ești scos din orice drum și strâmt și greu.

Vezi soarele ce-n fața ta străluce, vezi iarba-n câmp și flori și arborei ce-acest pământ de sineși le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei, acei ce-n plâns cereau scăparea ta, tu poți ședea, poți merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aștepta, e liber, drept și tare-al tău arbitriu și-ar fi greșal-a nu ți-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun și-nmitriu.“

Cântul XXVIII

Dorind să văd și-n jur cum e și-n sine divinul codru des și viu, și care da zilei ce venea colori mai line,

plecând din margini, fără de-amânare, trecui cu pas încet acea câmpie ce plin tot locul de miresme-l are.

și-o dulce-aură, care-n veci nu știe schimbare-n curs, îmi flutura pe frunți nu mult mai mult ca boarea care-adie,

făcând ca frunzele-n mișcări mărunte, În dulce tremur se plecau spre-o parte, spre care-umbrește-ntâi divinul munte.

Dar nu ieșeau din drit așa departe, ca-n vârful lor mărunta păsărime să nu-și deprind-a lor oricâte arte;

ci, vesele de-acele ceasuri prime, cântau săltând prin frunza care-n jocul acelei bori acord le da la rime,

precum din creangă-n creangă plin e locul pădurilor de brad pe malul Chiassei, când Eol lasă-n voia sa sirocul.

Cu pașii-nceți, în inima rămasei păduri antice-atâta drum făcui, că nu puteam să văd pe unde-ntrasei.

și iacă de-un pârîu oprit eu fui, ce-n stânga-ncet cu slabele lui unde pleca șoptind ierbișul coastei lui.

Oricâte-s limpezi ape-n lume-oriunde, ți-ar fi părut că au ceva negroare În rând cu-acesta ce nimic n-ascunde,

deși sub umbr-a pururi stătătoare el curge-ntunecat pe-ascunsu-i plai, nicicând atins de lună și de soare.

Cu pașii-am stat, dar ochii-mi aruncai să văd pe-opusul mal al apei sfinte verdeața mult-a multui fel de mai

și-atunci văzui, cum vezi ceva nainte deodat-așa, că, plin de-uimire stând, oricare-alt gând îți lunecă din minte,

o doamnă-n mal, ce, singură, cântând mergea, și flori, cari mândre-mpurpurează tot drumul ei, le culegeau trecând.

— „O, doamnă tu, ce-ntr-a iubirii rază te scalzi, cum cred, de-i drept că simțământul din inimă prin ochi ni se trădează,

te rog să binevrei, mi-a fost cuvântul, să vii spre mal așa atât încât să-ți pot pricepe cântul.

Tu-mi amintești și cum și unde fu Proserpina, când mamă-sa-ntristată pe ea, iar ea junia și-o pierdu.“

Precum rotind în dans se-ntoarce-o fată cu tălpi lipite de pământ și-unite, Încât c-ar face pași de-abia s-arată,

așa pe pajiști, galben înflorite și roșu, ea s-a-ntors și-n felu-n care fecioara-și pleacă genele smerite;

și-astfel veni,-mplinind a mea rugare, aproape,-ncât cântării-acei ferice să pot să-i prind și ce-nțeles ea are.

Când fu și unde ierbii-i lasă spice de stropi al apei curs, spre ochii mei ea binevru și ochii să-i ridice.

N-avu străfulgerare-n ochii ei nici Venus, cred, când fu străpunsă zeea de-al ei copil mai mult ca de-obicei.

Pe malul drept râdea acum femeia, rupând cu mâna flori ce cresc de sine și fără sad pe nalta culme-aceea.

Trei pași sta rîul între ea și mine, dar Pontul, ce lui Xerxe-o probă-i dete că-n frâu orice-omenești trufii el ține,

În ura lui Leandru-atât nu stete, că-i sta-ntre-Abid și șest, cât într-a mea ăst rîu acum, că sta-ntre noi părete.

— „Sunteți aici străini, îmi zise ea, și-n locu-acest, ales de-adăpostire umanei firi, că râd vi s-ar părea

de necrezut și poate-o să vă mire; dar psalmul „Delectasti!“ clar vă-nvață și poate-al minții nor să vi-l răsfire.

Iar tu, ce m-ai rugat și-mi stai de față, să-mi spui ce vrei să știi, căci gata sunt să-ți dau, cât pot, la tot ce-ntrebi povață.“

— „și apa, zisei, și-al pădurii cânt combat în mine noua mea credință de-un lucru ce-auzii de-acest loc sfânt.“

—„Să-ți spui, mi-a zis, de unde ia ființă din sineși ceea ce mirare-ți face, ca-n minte,-n loc de nor, să ai știință.

Supremul bun, cui făr’ de soț îi place, făcu pe-om bun și-ăst loc i-l dete-n lume ca drept zălog de nesfârșită pace.

Dar n-a stat mult, prin vina proprie-anume; prin vina sa schimbat-a-n plâns și-njurii ș-onestul râs și veselele glume.

Deci câte-s tulburări de-ale naturii mai jos, prin aburi din pământ și ape ce-urmează pe cât pot, în sus, căldurii,

mai sus de poarta ăstui deal nu-ncape, căci el se-nalț-atât de sus spre-airi ca de-orice tulburări pe om să-l scape.

Deci, dac-ale văzduhului rotiri oriunde-urmează roata bolții prime, cât timp nu-i ruptă roata nicăiri,

atinge-un vânt și-această înălțime ce-n aer viu se-nalț-a tot desprinsă, și-i dă pădurii glas, căci ea-i desime.

O plant-apoi, de-acest curent atinsă, i-l umple de virtutea sa, iar el o-mprăștie-n jur, de-a sa mișcare-mpinsă.

Iar alt pământ, precât e apt prin el și clima lui, concepe și purcede virtuți diverse-n pomii de-orice fel.

Acestea de le-ați ști, voi n-ați mai crede minune-acolo-n lume, când răsare vro plant-a cui sămânță nu se vede.

și-apoi să știi că sfântul câmp pe care stai tu e plin de orișice răsad și fructe-n el, cum n-aveți voi, el are.

Nu-i apa asta din vapori ce cad schimbați în ploaie spre-a hrăni vro vână, ca pe-alte rîuri ce sporesc și scad,

ci e dintr-o egală-n veci fântână, și-atât prin vrerea celui sfânt ea prinde, pe cât deschisă-n două lături mână.

Cu-așa virtute ea pe-un scoc descinde, că stinge-n om memoria faptei rele, și-a faptei bune-acesta i-o aprinde.

E Lete-aceasta, una din vâlcele, Evnoe-i alta, dar efecte n-au decât gustând și-aici și-aici din ele:

ca gust, orice-ape sub aceasta stau. și chiar având tu setea potolită, așa ca lămuriri să nu-ți mai dau,

mai fie-ți una totuși dăruită; mai făr’ de preț nu cred că va să-ți pară, deși-ți voi spune-o nefăgăduită.

Anticii-acei ce-n versul lor cântară un veac de aur ce ferice-a stat, ăst loc de-aci-n Parnas poate-l visară.

Aici fu primul om nevinovat; eternul mai aici și-orice rodire; și-aici nectarul cel de toți cântat.“

Întors acum cu-ntreaga mea privire spre-ai mei poeți, vedeam cum amândoi zâmbeau de-această ultim-a ei știre;

spre dulcea doamnă m-am întors apoi.

Cântul XXIX

Cântând așa cum cântă-namorata, adaose-aceste vorbe-ntregitoare: „Beati quorum tecta sunt peccata!“

și-așa cum nimfe trec rătăcitoare, sihastre-n umbra codrilor, fugind de soare-o seamă, și-altele vrând soare,

așa trecea pe rîu în sus, mergând pe malul lui, iar pașii-mi se făcură mai mici spre-a fi cu pasul mic în rând

și-ai mei cu-ai ei nici suta n-o umplură Când râpele-au cotit egal mereu și iar spre est ma-ntoarse-o cotitura

Nu mult am mers așa, și ea și eu, când ea, cu totu-ntoarsă cătră mine: —„Privește-a zis, și-ascultă, frate-al meu!“

și-atunci văzui că de tutindeni vine, prin codru-ntreg vărsându-se,-o lucoare, Încât, c-ar fulgera, gândeam în mine.

Dar fulgerul cum vine-așa și moare, ci-aceasta dăinuia mereu mai vie, și-am zis atunci în gând: „Dar ce-o fi oare?“

și-adânc umplu o dulce melodie lucoarea zării; și cu râvn-amară mustrai atunci a Evei nebunie;

căci unde cer și-uscaturi ascultară, femeia numai, și de-abia zidită, nu vru să rabde nici un văl povară;

subt care de-ar fi stat și ea smerită, aș fi gustat nespus de dulcea stare de-aici, și-acum, și-apoi ca nefinită.

Pe când treceam printr-astea stări primare a vecinicii plăceri, de-uimire prins, și dor-având de-alt farmec mult mai mare,

sub verzii arbori ca și-un foc aprins păru, și-n jur văzduhul și nainte, și-un dulce cânt din sunet s-a desprins.

Ori veghe,-ori foame,-ori ger, fecioare sfinte, dac-am răbdat eu pentru voi vrodată, silit acum vă fac o rugăminte:

să-mi verse apa Helicon bogată și-ajute-mi al Uraniei cor să pui În vers ce greu și-n gând chiar mi s-arată!

și șapte pomi de aur eu crezui că văd, păruți așa prin lunga zare ce sta-ntre noi și ceea ce văzui;

când fui aproape îns-atât de tare, că lucrul cel ce-nșală vro simțire nu pierde-al său nimic prin depărtare,

Puterea care minții da vorbire Facu să văd că-s lampi păruții-acei Copaci și voci cântau „întru mărire“

Deasupra-și lumina cu clar temei frumosul vas, ca luna-n zări senine la miezul nopții-n miezul vieții ei.

Mă-ntoarsei cu priviri de-uimire pline spre-al meu poet, ci-al său răspuns fusese că sta privind, și el uimit ca mine.

și iar privii spre-acele-odoare-alese ce-așa de-ncet veneau, că mai cu zor sunt pașii-nceți ai tinerei mirese.

și-mi zise doamna: — „Prea te uiți cu dor arzând de-acele lămpi strălucitoare și nu privești și ce-i în urma lor“.

și, ca și-urmându-și ducii lor, popoare văzui venind, și albe-aveau vestminte cum nu-i pe lume-n veci astfel de-alboare.

Lucea la stânga-mi fața apei sfinte redându-mi coasta stângă,-ncât păream ca și-n oglindă ce mi-ar sta nainte.

Iar, când pe mal atare loc aveam, c-aveam distanță singur rîurelul, și-am stat ... să văd ... alesul neam,

văzui trecând acele lămpi și-n felul acela dând în urma-le-o coloare cum este-o linie trasă cu penelul,

așa că, sus, distinct-a lor lucoare da șapte dungi, în fețele ce dau lui Foebus arc și Lunii-ncingătoare.

Mai lungi decât vederea mea erau aceste dungi, iar cele din afară cam zece pași, cred eu, se-ndepărtau.

Sub cer așa frumos, cum spusei dară, bătrâni, de două-ori doisprăzece,-având cununi de crin, tot doi cu doi intrară,

și toți: — „Bine-vorbită fii“, cântând, „între femei și binecuvântate eterne-a tale frumuseți!“ Iar, când

În fața mea și flori împurpurate, și ierbi, pe-alt mal cu toatele-mpreună de-acele ginți alese-au fost scapate

precum pe cer o stea la stea s-adună, așa veniră-n urmă patru fiare, și toate-aveau de frunze verzi cunună;

cu șase-aripi ornată fiecare și pene numai ochi, cum, de-ar fi viu, gândesc că Argus i-ar avea atare.

Dar rime nu mai pierd să le descriu, creștine-al meu, căci de-altele mi-e mie, Încât aici îmi cat-avar să fiu;

dar vezi în Ezechil cum le descrie, venind din nord, din friguroasa parte, cu ploi și foc și multă vijelie;

și-așa erau cum le descrie-n carte la el, ci, pentru pene, e cu mine Ioan, ce-aici de-acela se desparte.

Iar spațiul dintre-acestea patru-l ține pe două roți un car ce pontifică și tras de gâtul unui vultur vine.

Acesta-n sus aripile-și ridică Între mezinul steag și trei și trei, dar nu le-atinge-n zarea ce-o despică:

mergeau cu mult mai sus ca ochii mei. Cât e vultur, e de-aur sfânta fiară, dar alb bătând în roșu-i restul ei.

Pe Scipio sau pe-August nu-l bucurară romanii cu mai mândru car, și, puse alături, ar putea sărac să-ți pară

chiar și-al lui Sol, acel ce s-abătuse și-a ars prin ruga tristei Terra, când În taină Jupiter dreptate-aduse.

Trei doamne-n dreapta lui veneau jucând În cerc: o doamnă roșie-așa făcută, că n-ai cunoaște-o,-n flăcări de-ar fi stând,

iar ceealaltă-n trupu-ntreg părută smarald din care-ntreg și l-ar avea; a treia ca de nea de-acum căzută.

Condusă hora de-albă-ntâi părea, de roșie-apoi, și, iuți sau alinate, roteau precum cântá din gură ea.

La stânga patru-n purpură-mbrăcate jucau, și-n chipul uneia, ce este În frunte cu trei ochi, erau purtate.

și-n urma grupei ce-am descris, cu-aceste văzui doi moși, într-alt port fiecare, ci-asemeni în mișcări și dulci și-oneste.

Părea unul școlar acelui mare Hippocrate ce-a fost creat de fire celor mai dragi făpturi pe cari le are.

Al doile-avea contrarie-o pornire, Încât și peste vale-o groaz-avui de-acuta-i spadă plină de lucire.

Umili părând, pe patru-apoi văzui, și-un singur moș sfârșea aceasta grupă: dormea, ci-avea-nspirată fața lui.

și-acestea șapte-aveau ca prima trupă vestmântul lor, ci, drept încingătoare, a frunții câmp nu crinii li-l astupă,

ci trandafiri și-altfel de roșie-o floare: un ochi mai de departe-ar fi jurat că toți ar fi din ochi în sus vâlvoare.

Când caru-ajunse-n dreptul unde-am stat, tună-n văzduh și-acelei gloate demne păru că semn de-oprire i s-a dat,

căci stete-n loc cu primele ei semne.

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină ce-n veci de-apus și nici de zori nu știe, nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

și care face-atent spre datorie pe-oricare-aici, precum al nostru face corabia-n port cu bun sfârșit să vie

a stat pe loc, mulțimea cea verace, venită-ntre vultur și-al ei popor, s-a-ntors spre car ca și spre-a dânsei pace;

și, ca și-un sol din cer, un duh de-al lor, „Mireasa din Liban“ cântând deodată, strigă-ntreit, și toți strigară-n cor.

Precum cei drepți, la marea judecată, grăbit ieșind din groapă-i fiecine, cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

așa deasupra ăstor roți divine ieșir-o sută-ad vocem tanti senis și soli și servi ai vieții făr’ de fine.

și toți strigau: „Benedictus qui venis! “, zvârlind pe mândru-i car și-n juru-i flori, „Manibus, oh, date lilia plenis!“

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori, Întregul cer cu față-mpurpurită, iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

și fața soarelui născând umbrită așa că, potolind o ceață rară, de ochi putea-ndelung fi suferită;

așa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară divine mâni, și-n ploaie-apoi prelinsă, cădea-ndărăt și-n car și-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă văzui o doamnă, verde-având manta și-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

și iată, duhul meu, ce ferm era de-atâta timp, spre-a nu simți scădere și-a sta zbătut în fața-i când va sta,

cumplit a resimțit, nu prin vedere, ci prin puteri venind din ea pe-ascuns, iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns pe când fui încă-ntr-a prunciei stare, În ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care îl are pruncul ce la mamă vine, când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: „Nu este-n mine nici strop de sânge-acum netulburat și-al vechei flăcări semn îl văd eu bine.“

Dar, vai, Virgil de el m-a și lăsat orfan, Virgil, preadulcele meu tată, Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar nou plânset fața cea de plâns scăpată.

— „Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar, nu plânge încă, Dante! îndura-vei, spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar.“

Cum trece-un admirai la pupa navei, la pror-apoi, să vad-oștenii lui de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-așa văzui Întors spre ea, când numele mi-l spuse, pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse sub noru-acel de flori, cum peste vale fixați pe mine-adâncii ochi și-i puse.

și-astfel, deși sub vălul feții sale, ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea, eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mișcări în gest și mânioasă, ea vorbi, precum și-un om ce multe zice păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— „Sunt eu. Privește-aici, sunt eu, Beatrice. Cum te-njosiși să urci tu sfânta scară; ori nu știai că-n rai devii ferice?“

Plecai, la asta, ochii-n apa clară, ci-n ea când mă văzui, pe când privii, de-așa rușine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii, așa și mie ea, ci-s aspritură simțeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură: „In te speravi; Domine“, dar ei mai sus de „pedes meos“ nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munții-acei ce fac Italiei dos, s-adună troaie și-ngheață neaua-n vântul dinspre Schei,

și-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie, când suflă țara unde umbra piere, părând că-i ceară ce la foc se moaie,

așa fui făr’ de plâns și de durere la cântul lor ce-l cânt-aici senine și-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simții că milă-n cânt de mine mai multă pun decât de-ar fi vorbit:

—„De ce-i smulgi, doamn-așa de lungi suspine?“

Fu vânt și apă geru-ntroienit În peptul meu și cu durere mare prin ochi și gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemișcare văzui că stă și-aceste vorbe-i curg spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— „Da, voi vegheați în ziua făr’ de-amurg, Încât nici somn, nici noapte nu vă fură, vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt țel avură: spre-a ști acest mâhnit că o durere se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere, ce duc pe-orice născut spre-anume fine precum combină-n zodii-a lor putere,

ci și prin mila grației divine, ce dintr-așa de nalt un nor ne plouă, că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuți avu acesta-n viața nouă atari, că de-orice fapte mari dibace, minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău și sterp se face prin rea sămânț-un loc necultivat, pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat. și tinerii mei ochi i-au fost toiagul ce-l duse drept pe-un drum; adevărat;

ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul etății-a doua, viața mea,-ncepui să nu-i mai plac și de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh și fui sporită și-n frumseți ca și-n virtute, eu tot mai făr’ de preț și rea-i părui;

și pașii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute, urmând imagini false cătr-un țel ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel cerșii de sus inspirațiuni prin care câtam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, că, făr de vindecare găsind orice mijloc cu el, probai să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morții poartă-ntrai și rai-am trimis și ruga și suspinul spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata de-aici gusta-l-ar, făr-a-și da tainul

căinței lui ce-n lacrimi face plata.“

Cântul XXXI

—„Tu, cel ce-aștepți a trece rîul sacru“, și-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subțire, ce, și tăind, așa-mi păru de acru,

și, făr-a mă cruța, urmă-n vorbire,

„e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze și-i just s-ascult și-a ta mărturisire.“

Puterile-mi erau însă confuze, așa că vocea-mi se mișcă spre grai, ci-n drumul ei s-a stins până la buze.

Puțin stătu și-apoi: „De ce mai stai? Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine n-a șters urâtele-amintiri ce ai!“

Dar groaza mea-n amestec cu rușine atare-un — „Da“ mi-au scos cu voce stinsă, c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsă balistă, rupe coarda și-arc și-atare de fier e ținta mult mai slab atinsă,

așa m-a frânt povara mea cea mare și-așa de plin de plâns și-oftaturi fui, că gura-nchise vocii-orice cărare.

și iarăși ea: — „Dorințelor ce-avui și cari făceau să cați supremul bine, mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte sau ce cătușe-astfel că trebuia să pierzi speranța mergerii nainte?

și ce-nlesniri apoi și ce câștiguri pe-a altor frunte-așa ți s-arătară, c-ai fost silit de ele să te-asiguri?“

Târziu și dup-o lung-oftare-amară, cu greu avui și glas să dau răspuns ce-abia cu trudă buzele-l formară.

Plângând: — „De-a lumii bunuri, am răspuns, atras eu fui spre-o falsă bucurie de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns:“

— „De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie, mai neștiută tot n-avea să poată să-ți fie culpa ta. Alt jude-o știe!

Fiindcă îns-acuză culpa toată chiar gura ta, în sfântul nostru sfat se-ntoarce spre-ascuțiș dușmana roată.

Dar de-alte dăți spre-a fi tu mai bărbat, sirene când auzi, și și mai multă rușine spre-a simți de-al tău păcat,

descarc-al plânsului temei și-ascultă, și-auzi cum trebuia pe-opusul drum să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.

Natura și-arta farmec pân-acum nu-ți dete-așa ca-n mândrul trup ce-mi fuse prinsoare-atunci și-n țărnă-i astăzi scrum.

Supremu-ți farmec deci de să pierduse prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare s-abată-n lături mințile-ți seduse?

Dator ai fost la prima săgetare a falselor plăceri să urci în pripă pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai să lași în jos a ta aripă, s-aștepți loviri, ori vro duduie, poate, sau alte-atari plăceri ce țin o clipă?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate, ci laț a-ntinde paserii bătrâne și-a trage-n ea săgeți degeaba-s toate.“

Așa cum stă și ochii-n jos îi țâne și-ascultă mut un prunc, recunoscând greșala sa și pocăit rămâne,

așa stăm eu; și iar îmi zise: „Când te doare-așa c-auzi, ridică barba ca și mai mare-amar să ai văzând;“

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba, l-ar smulge mai ușor un vânt adus din Alpi sau vânt din țara lui Iharba,

de cum nălțai eu barba, când mi-a spus; dar, când prin barbă fața mi-o-nțelese, văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.

Când fața mea-nălțat-apoi fusese, văzui pe-acei ce-s primă creatură că jocului de flori sfârșit pusese;

și-a mea vedere, nu de tot sigură, s-a întors spre doamna ce privind stetea spre cel cu două firi într-o făptură.

Sub vălul ei, și peste rîu, părea că-ntrece-atât ființa ei antică pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars căințele cu-a lor urzică, Încât simțeam suprema ur-acu pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,

iar inima-mi atari mustrări avu că-nvins căzui, și ce-a mai fost de mine o știe-aceea care cauză-mi fu.

și-n fire-apoi când mi-am venit în fine, frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale deasupră-mi sta și —„Prinde-m-acum bine!“

zicând, mă-mpinse până-n gât în vale și, tras de ea prin rîu, ușor pluti ca și-o suveică pe-apă ca pe-o cale.

și-atât de dulce-un cântec s-auzi „Spăla-mă-voi“, când lângă mal ea stete, că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

și, capu-n brațele frumoasei fete avându-mi-l cuprins aici, mă puse, scufuns cu el întreg, să beu din Lete.

M-a scos apoi scăldat și-apoi mă duse la cele patru zâne-n hora lor și-un braț pe mine fiecare-și puse:

— „Noi, stele-n cer și nimfe-aici în cor, Beatricei tale serve i-am fost date, când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate lumina lor, vor ageri pe-a ta acele trei, căci văd mai luminate.“

și-apoi mă duse corul ce cânta la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea, ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

și-au zis: „Acum tu nu cruța privirea, că-n față ai smaraldele din care săgeți cândva-ți trimise-n piept iubirea“.

și doruri, mii și toate-o-nflăcărare, lipiră ochii mei de-ai ei, ce țintă priveau mereu asupra sfintei fiare.

și-n ei se reflecta acvila sfântă ca soarele-n oglinzi, acum divin, acum uman părând că se-nvestmântă.

De-am fost mirat, șocoat-orice creștin, văzând că-n el inmobil lucrul zace și numai chipu-l schimb-așa deplin.

și-n timpul ce-n uimire-așa și-n pace gustam acum din alimentul sfânt, ce, dându-ți saț, tot mai flămând te face,

prin actul lor ce ce-arăta că sunt din mult mai nalt un trib, acea triadă veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— „Fă ochii sfinți, Beatrice, o, fă-i să cadă, așa cântau, spre cel cui drag’ tu-i ești și-atâta drum veni ca să te vadă!

Din grație,-o, fă-ne dar să-i dezvălești și gura ta, să-ți vadă vorbitoare și-a dou-a ta frumsețe ce-o-nvălești!“

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare, din câți, Parnase,-ngălbinesc sub tine la umbra ta și-ți beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit când tu, umbrită de-armonii divine,

aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!

Cântul XXXII

Atât de-atent și fix priveam acu s-adăp a mea cea de-un deceniu sete, Încât oricare-alt simț ca mort îmi fu,

părând că am și-aici, și-aici părete spre-a nu vedea, așa de mult m-aduse În vechiul laț surâsul sfintei fete,

când fața mea cu sila-ntoarsă fuse, spre brațul stâng, de-acele trei fecioare, căci „Prea țintit!“ din ele una-mi spuse.

și-acea orbie, care-o simte-n soare al nostru văz, prea brusc de el atins, pe-o clipă-n ochi îmi fu-ntunecătoare.

Cu-acel puțin, când văzu-mi s-a deprins eu zic aici puțin, alăturându-l cu multu-acel de care fui desprins,

văzui cum se-ntorcea spre dreapta rândul eternei oști, plecând, întoarsă toată, și șapte lămpi și-al zilei soare-avându-l.

Precum sub scuturi, spre-apărare,-o gloată se-ntoarce-ncet cu steagul, mai nainte de ce-ar putea să-și schimbe frontul toată,

așa și-oștirea-mpărăției sfinte, ce-n front mergea, trecu, pe când la car nici nu-ncepuse primul lemn să clinte.

Fecioarele la roți veniră iar, vulturul trase arca cea sfințită, dar nu-și clătea nici fulg pe el măcar.

Iar doamna cea prin vad cu noi venită, și eu, și Stațiu-urmarăm roții-acei ce-n arc mai strâmt descrie-a sa orbită.

și,-urmând un cânt divin, treceam cu ei prin codrul nalt, iar astăzi neferice prin sfatul dat de șarpe-unei femei.

Cât loc săgeata poate să despice din trei zvârliri, noi, poate,-atât eram intrați în el, când a descins Beatrice,

și-n guri cu toții-aveau murmur: „Adam“. Apoi ei ocoliră-un pom pe care nici flori n-avea, nici frunze, nici un ram;

pe cât suia, pe-atât lățit mai tare frunzișul lui, încât și-ntr-o pădure putea stârni cu naltu-i vârf mirare.

— „Ferice tu, că ciocul tău, vulture, n-a rupt din pomul cel plăcut la gust, ci-amar făcând stomacu-apoi să-ndure!“

Așa pe lâng-acel copac robust strigau ei toți, iar fiara cea-mbinată: — „Așa păstrezi sămânț-a tot ce-i just“

și,-ntors spre osia cea de el purtată, văzui la pomul văduvit c-o duce, lăsând pe cea din pom la pom legată.

Cum plantele la noi, când Feb aduce pe-a sa-n amestec cu acea lumină ce-n urma Mrenelor din cer străluce,

de suc umflate, primenesc mai plină coloare-atunci când mai spre nalte stele nu-ncepe Sol cu roibii lui să vină,

coloare-așa, mai mult de viorele decât de roze,-a prins și planta sfântă ce brațe-avuse-atât de golășele.

Eu nici n-am înțeles, nici nu se cântă la noi un imn ce ei acu-l rostiră, nici nu putui să-l rabd până la țântă.

Să pot s-arăt cum ochii adormiră, când cruzilor le-a-ntors Siringa țelul și scump nepaza scurtă și-o plătiră,

cum face-un pictor, urmărind modelul, eu v-aș picta-n ce fel de somn intrai; dar cei ce vreau ușor picta-și-vor felul.

Deci trec la clipa când mă deșteptai și spui că-mi rupse somnul o lucoare și-un glas strigând: — „Ridică-te, ce stai!“

Precum, conduși să vadă măru-n floare, al cărui fruct și-n îngeri naște dor și face-n cer eternă sărbătoare,

Ioan și Petru s-au trezit de zor din somn, și Iacov, la un glas ce-odată a rupt și-un somn mai greu decât al lor,

și ceata-le o văzură-mpuținată cu Moise și Ilie-atunci, și-avea hlamida sa pe el Isus schimbată,

așa, trezit, văzui deasupra mea pe doamna care-a bine-vrut să vină să-ntâmpine-a mea cale la vâlcea.

—„Beatrice unde-i?“ eu cu mintea plină de spaim-am zis.— „Sub noua plantă sfântă n-o vezi șezând pe-a dânșii rădăcină?

Nu-i vezi în jur compania ce-o-nvestmântă ? Iar alții-au mers după vultur în sus și-un imn mai nalt cu mult mai dulce-l cântă“.

Eu nu știu dacă ea mai multe-a spus, căci eu priveam fixat spre-aceea care păreți oricărui altui simț mi-a pus.

Pe gol pământ ea, singură-n vegheare, ședea ca drept străjer acelui plaustru legat aici de mâna dublei fiare.

și șapte nimfe-n jur făcându-i claustru, În mâni cu-acele lămpi cari ard frumos și sigure de-orice-aquilon și-austru.

— „Puțin vei sta-n pădure-aici și, scos, În veci tu cetățean vei fi cu mine În Roma-n care e roman Hristos.

Dar, rău-condusei lumi spre-a-i face-un bine, privește-acum spre car și vezi, iar, când vei fi iar jos, să scrii ce vezi că vine.“

Așa vorbi. și, la picioare-i stând, devot poruncii să-mplinesc ce-mi spune, aveam unde-a cerut și ochi și gând.

N-a curs nicicând cu-atâta repegiune un foc din norii deși ce varsă ploi din cea mai nalt-a cerului regiune,

precum văzui că vulturul lui Joi căzu pe pom, rupându-i scoarța-ntreagă, nu numai flori și proaspetele-i foi;

apoi din răsputeri izbi-n teleagă, făcând să joace-așa cum în furtună un vas, când vântul furia și-o dezleagă.

Văzui apoi, venind culcuș să-și pună În fundu-acelui car divin, o vulpe, părând lipsită de-orice hrană bună.

Mustrându-i însă tristele ei culpe, o puse doamna mea pe-o fug-astfel cât pot să-ntindă oase făr’ de pulpe.

și, tot pe unde-ntâi venise-acel vultur, văzui că iar scoboară-n arcă lăsând într-însa pene de pe el;

și-atunci, ca dintr-un piept ce-oftează, parcă, ieși din cer un glas și-acestea zise:

„O, dulce nava mea, ce rău te-ncarcă!“

și-ntre-ambe roți păru că se deschise pământu-apoi, și-un drac, ieșind în sus, văzui, prin car cum coada și-o înfise;

și, cum retrage-o vespe acul pus, așa, trăgându-și coada blăstămată, a smuls din fund și, nesătul, s-a dus.

Iar ce-a rămas, ca piru-ntr-o bogată câmpie,-astfel de-a penelor smultură, deși-n intenție bună și curată,

așa-l acoperi și-umplute fură și oiște și roți, în timp mai scurt de ce-i În stare-un „vai“ să zboare dintr-o gură.

Iar sfânta casă-n noul chip al ei În multe locuri țeste-a scos afară, un cap din orice colț, din osie trei;

cornute trei ca boii s-arătară, iar patru-aveau un singur corn în frunte, cum n-a mai fost pe lume-asemeni fiară.

și sigură, ca și-un castel pe munte, obraznică, pe monstru-o curvă stând, plimba-mprejur lascive-ochiri mărunte.

și-alături lângă ea, străjer părând să nu i-o fure-o namilă-n picioare, și-așa ei se pupau din când în când.

Dar, când spre mine-ntoarse doritoare și vagi priviri, acel feroce mire din cap o biciui până-n picioare.

De furie-orbit și plin de bănuire, desprinse monstru-apoi și-n crâng cu el se duse-adânc și-aceasta-mi fu scutire

de noul monstru și de curv-astfel

Cântul XXXIII

„Deus, venerunt gentes“, alternând ori trei, ori patru dulce-o psalmodie cântar-acele doamne,-acum plângând,

și le-asculta și-ofta-n cucernicie stăpâna mea, și-așa schimbată cum nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.

Iar, când fecioarele-i făcură drum și ei ca să vorbească, ea,-n picioare stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum

și-n faț-avea a focului coloare. —„Puțin și nu mă veți vedea, vorbi, și iar mă veți vedea, dragi surioare!“

Pe toate șapte-n față-i le pofti, și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse, pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.

și-a mers așa și nu cred că făcuse nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ, când ochii dulci în ochii mei și-i puse.

„Să vii,“ a zis cu liniștit cuvânt, „aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine, să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt.“

Când fui, cum trebuia, mai lângă sine: „De ce, mi-a zis, n-ai, frate, tu-ndrăzneală să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine?“

Precum acei, ce foarte-având sfială de-ai lor mai mari, de inimă scăzută nu pot da vocea-ntreagă la iveală,

așa fui eu și-așa cu gura mută de-abia-ngânai: —„Madono, ce-mi lipsește tu bine știi și știi și ce-mi ajută.“

— „Sfiala ta sau teama ce te-orbește de-acum eu vreau privirea să-ți destupe spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.

Să știi, de car, că, monstrul dacă-l rupe, a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă că domnu-n cer răzbună după supe.

Nu-n veci făr’ de crede-o să ne șeadă acel ce-n car lăsat-a fulgii lui, făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,

căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui, aproape-o zodie ce-n curând urmează, și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,

când un cinci sute zece cinci cutează, trimis de cer, pe curv-a o ucide ca și pe-acel cu care-adulterează.

Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând, căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.

Dar faptele Naiade-or fi-n curând, tăind enigma cea obscură foarte, nici holde-n câmp, nici turme dăunând.

Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte ce-ți spui, să duci cu tine celor vii ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.

și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii, de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă cu crengi lăsate-n două dăți pustii.

Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă prin fapt de hulă-njură primul bine, ce numai spre-al său uz o face sfântă.

Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine și chin cinci mii de ani întâiul tată pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.

și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată că planta e, dintr-anumit temei, Înalt-atât și-n vârf așa de lată.

De nu ți-ar sta deșartele-ți idei ca apa Elsa-n jurul minții tale, și-un biet Piram la dud plăcerea ei,

din multe-aceste-mprejurări fatale cunoaștere-ai că pomu-i moralminte oprit de cer, conform dreptății sale.

Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic, c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte

vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic, umbrite să le duci cu scopu-n care s-aduc stâlpări încinse cu finic.“

Iar eu: — „Cum ceara fără de schimbare păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește, mi-e-n creier semnul pus de voi atare.

Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește mai sus de mintea mea, atât de sus, că-l pierde-atât pe cât îl urmărește? “

— „Ca să cunoști și tu cum te-ai condus, răspunse ea, să vezi a ta doctrină cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;

c-a voastră cale stă de cea divină departe-atâta, pe cât stă pământul de cea mai iute-a sferelor lumină.“

— „Eu nu-mi aduc aminte,-mi fu cuvântul, că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum, și clar îmi spune-așa și simțământul.“

— „De nu-ți poți aminti tu nicidecum, răspunse ea zâmbind, aminte-ți adă cum tu beuși din Lete chiar acum.

Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă, uitarea ta-i a vinei mărturie din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.

Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie, atât pe cât socot că ai mijlocul să-l vad-a ta firească miopie.“

Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce, ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,

când doamnele cum cel care conduce o ceată stă și-oprește și pe-ai săi, când dă de-un lucru nou pe unde-i duce

s-opriră-n poala unei umbre lăi, precum sub brazi cu crengi întunecate dau Alpii-adese-n umedele văi.

Păru că-n față-mi văd pe Eufrate și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână și-ncet plecând ca fratele de frate.

— „O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân ce ape-acestea sunt și ce-i că ele izvorul lor în două părți și-l mână?“

— „Spre-a ști ce sunt, răspunse rugii mele tu roagă pe Matilda“. și-a răspuns, cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.

frumoasa doamnă: — „Eu i-am spus de-ajuns și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l, eu bine știu că nu i le-a ascuns.“

Beatrice-atunci: — „Mai mare poate-avându-l alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește, i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.

Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește: să-l duci la el și,-așa cum ești dedată, virtutea lui cea veșted-o-ntărește!“

Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată, ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui prin semn văzut dorința și-o arată,

așa, pe loc ce lângă dânsa fui, plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu sfios i-a zis: — „Să vii pe urma lui!“

Să am creștine-acum mai larg un spațiu de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte de dulcea apă-n veci fără de sațiu,

dar, plin-având acum întreaga carte urzită pentr-acest al doilea cânt, m-oprește art-a merge mai departe.

Mă-ntoarsei deci de la pârîul sfânt ca nou, asemeni plantei tinerele când nouă crește-n noul său vestmânt,

curat și gata să mă urc la stele.