Poezie · 1900
Coloana de atac
George Coșbuc · 3 min
Porniserăm din văi adânci
Și ne târam acum pe brânci
Să nu ne prind-Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,
Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieșit din văi.
Și-așa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.
Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.
Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.
Și nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,
Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum și-adânca vale.
O clipă ca-mpietriți am stat;
Maiorul însă-a și plecat
Și ne-am făcut cu toții cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!
La vale,-acum, pe râpi curând
Un rând e mort, mai moare-un rând.
Cad bombele-n pământ și scurmă
Și altele mai vin pe urmă;
Ca grindina și plumbii cad,
Se-ntunecă și-i vai ca-n iad!
Și-un plumb veni cumplit cu zborul
Și fără glas căzu maiorul.
Atunci un ofițer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,
Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină
Noi după dânșii, cot la cot,
Suiam orbiș, noi, leatul tot.
Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulți, căci din redută
Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Și linii-ntregi cădeau pe loc.
Și-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,
Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în fața mea.
Căci uite-așa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,
Iar bietul căpitan nu-ș cum
Se puse morții drept în drum.
Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Și-atunci căzui cu el grămadă
Și vezi, și-acum mi-e capul prost,
Că nu-nțeleg nici azi ce-a fost:
M-am pomenit la șanț deodată
Și-o cârp-aveam la cap legată.
De ce și când, de mâna cui?
Și-atâta drum eu când făcui?
Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.
Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta știu: c-a fost a mea
Și-acu la șanț! Noi rupem lanțul
Și scoborâm de-a valma șanțul.
Sărim și noi, și turcii sar
Și-i moarte-n șanț, e vai ș-amar,
Ne batem ca-n pierzarea minții,
Cu pumnii dăm, mușcăm cu dinții,
Și piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi și răzbim.
Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.
Ieșim apoi, ca duși de vânt,
Pe fața negrului pământ.
Pe lături ne-ntărim șireagul:
Și iat-un căpitan cu steagul
În fruntea noastră drum făcu:
Ura, băieți, acu-i acu!
Roiesc turbați pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiș românii
Și-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu facându-și drum.
Trăsniți, copii, tot după mine!
Noi trăsnet după el, vezi bine.
Și iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braț a pus,
Dar șapte turci pe el săriră,
Și șapte săbii-l și loviră,
Și-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos
În piept cu patul puștii, fiara
Și-atunci pocnind se rupse scara
Și bietul căpitan căzu
Pe spate-n șanț, și-atâta fu.
Căci s-adunau păgânii gloată
Și-un om era reduta toată,
Și-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.
Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.
Nici loc să stai, nici drum să treci
Și fum de pușcă, să te-neci.
Și ce-am văzut atunci minune
Și-n groapă morților voi spune!
Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.
Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei
Și ne-am retras departe-n văi,
Striviți, o mână de flăcăi,
Flămânzi și uzi și-ntorși din cale,
Cu sufletul topit de jale.