Dragoste învrăjbită — George Coșbuc

I

Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz

Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz Și umbla de colo până colo beată.

O vedea și mă-sa că e supărată

Și că-i joacă-n lăcrămi ochii arși de foc, O vedea prin casă că se-nvârte-n loc; Prinde-n mâini un lucru numai ca să-l prindă, Iese-n tindă, intră, iarăși iese-n tindă Și frământă casa cu nimic, așa.

Ieri, cât a fost ziuă, nu s-astâmpăra Nici cât bați în palme, și-alerga silhuie, O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie Și de multă trudă, n-a vorbit deloc. S-a culcat în urmă supărată foc

Și prin somn întruna a vorbit cu șoapte. Astă-dimineață s-a sculat de noapte

Și-a tors două fuse până s-au sculat Ceialalți ai casei. Și-avea plânsă fața. N-a vrut să mănânce. Toată dimineața N-a vorbit nici două, iar când a-nceput Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut

Albă și-apoi verde și-a izbit din mână Fusul plin și furca și-a umplut de lână Lavițele vetrei. Bine, fă, dar ce-i? A luat în urmă cusătura ei

Cea cu flori cămașă, soare de frumoasă Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă. Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind Nu știu ce să-i spuie, s-a crucit privind Cusătura fetei: Nu vezi că se pierde? Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde; Crucile pe umăr nu le-ai dus în șir. Numără, Simino, numără pe fir;

Trei le treci și două le desparți deoparte, Ca să iasă forma scrisă ca la carte. Florile altiței, tu le spânzuri sus, Roșul de pe margini uite cum l-ai pus! Și-ai cusut cu negrul fluturii pe coate!... A văzut Simina greșurile toate

Și-a început să taie cusătura-n rând. Se uita la pânză! dar nebunu-i gând

Alerga departe, numai foc și pară.

Când se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară Și-a pus mâna-n șolduri și-a privit-o drept: Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept! Ce-a fost bun: păi, uite mânecile-s rele! Ce-ai făcut? Stai beată și te uiți la ele! Ea prinzându-și toate sculele-ntr-un loc Le-azvârli deoparte: Dă-le, mamă,-n foc!

II

Avea biata fată ca de ce să-și poarte Sâmbetele însăși. Zi, că și la moarte S-a gândit Simina, dar la asta nu.

Mă-sa e de vină! Mă-sa-i zise: Du

Câteva și Linei, că și ea-ți aduce!

Lina! Parcă fetei îi venea s-apuce

Și de gât s-o strângă până va muri

Lina, că din dânsa doar le răsări

Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovată! Ieri, de la chindie, și-astăzi ziua toată S-a izbit cu gândul, tot pe gânduri stând, Parcă e cu farmec! Tot același gând, Parcă-i sta Lisandru prapur înainte! Se muncea Simina să-și aduc-aminte

Când s-au prins la ceartă, pentru ce și cum? Ce-a zis el? Și dânsa ce-a răspuns, și-n drum Cine-a fost s-audă? El a zis: Ei lasă, Pentru-atâta lucru nu fi mânioasă!

Dac-am zis-o, iartă, n-am să ți-o mai zic. Ea s-a-ntors grăbită, n-a răspuns nimic Și-a plecat. Lisandru într-un suflet vine: Nu te las, Simino, vreau să mor mai bine! Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat! Uite, dă-mi o palmă și să fiu iertat! El a hărțuit-o, n-a lăsat-o-n pace

Și-o silea să râdă. Hoața se preface! Ea smucindu-și însă grabnic brațul drept L-a lovit cu pumnul mânioasă-n piept Ca s-o lase-n pace! Și-a plecat, nebuna! Asta-i ce o doare, asta numai una:

L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta, A privit în urmă-i și-a strigat așa: Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte!

Dar așa ți-e portul? Bine, ține minte: De pe mine-ți crească iarbă verde-n prag. Rău e și Lisandru. Dacă-l are drag

Într-atâta fata și el știe bine,

Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine Suflet să mai umble zile supărat

Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat, N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie Pentru ce s-aprinde? pentru ce să ieie De bani buni prostia oricărei femei? Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei,

A voit să-și bată joc de ea, s-o strângă Cu țâțâna ușii și-i venea să plângă

De necaz! Sărmana, ea s-a încrezut

Și-acum el în urmă vezi ce i-a făcut: I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! Ea-l iubește, biata, cum iubești lumina Ochilor, și toate-toate i le-a dat

Și-acum el o poartă gurilor prin sat, O-nglotește-n vorbe ca pe-o vinovată Tuturor le spune, că Simina-i fată

Mai așa și-altminteri, toți știu de la el Că pe-un braț Simina are un negel:

Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea?... Toată ziua fata s-a gândit la astea

Și din toate una mai mult răsărea:

Și-a bătut Lisandru joc numai de ea. Și gemea Simina, foc acum pe dânsul, Și strângea din gură să-și înghită plânsul.

III

A venit Joiana. Fata și-a luat

Donița, să mulgă. Era bine seară.

Cald bătea prin frunze vânt de primăvară. Fratele Siminei, Nicu, tremurând,

Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținând Lumânarea-n preajma doniței. Deodată El clătește ceara și-ngânând arată

Pe pământ cu mâna: Uite ce-ai făcut. Și târziu la urma urmei a văzut

Fata că de lapte donița e goală:

Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală Nicu e de vină! Nu mai văd defel!

Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el. Și plângând copilul și-a cătat cărarea. Ea luând din mână-i volnic lumânarea O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.

Nu mai era lapte și mulgea-n zadar

Ugerul. Iar vaca poate niciodată

N-a mai fost ca astăzi neastâmpărată Și-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.

Când era prin tindă, ea și-a amintit C-a lăsat aprinsă albă lumânare.

D-apoi ce? Atâta pagubă mai mare!

Și-i sări deodată gândul la vițel:

N-a lăsat în uger lapte pentru el

Și-l auzi, sărmanul, cât de jalnic muge: Ei, dar ce-i o noapte! Mâine-n zori va suge! Și-a nălțat din umeri. Iac-așa!... Ce-i pasă! A intrat aprinsă și grăbită-n casă,

Donița punând-o după ușă-n cui.

Mă-sa stă crucită. Păi acol-o pui?

Vino și strecoară laptele odată!

Ea prinzându-și grabnic vasul, i-l arată Mă-sei și-l izbește: Ce să mai strecor? Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior. Și s-a-ntors și mă-sa negrăind de teamă, Nu cumva să bage omul ei de seamă,

Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc! Și s-au pus la cină. Fata sta la foc Și când zise mă-sa: Haida, fă, la cină! Nu mănânc! răspunse și ieși-n grădină.

IV

Se-nserase bine. Turmele trecând

Zângăneau vrun clopot, și veneau pe rând De la câmp. Amurgul înnegrise zarea.

S-auzea-n departe tremurat cântarea

Buciumului jalnic, ca un psalm în vânt.

Și plângea Simina și privea-n pământ

Și-și vedea viața toată pustiită

Dintr-o vorbă numai! Se simțea slăbită

Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus! Și din ce? Simina n-avea chip de spus.

Ieri, de către seară, a plecat Simina

Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,

Prietena ei, poate cea mai bună-n sat

Mă-sa-n târg fusese ieri și-a cumpărat

Mere; și Simina a luat trei mere

Să le ducă Linei. Și Lisandru-i cere,

Întâlnind-o-n stradă, mărul cel ținut

Pentru el! Ea-l dete însă necerut:

De pe piept cămașa vesel ea-și desface,

Singur el s-aleagă mărul care-i place.

Dar dacă iau două? Bine, dacă vrei,

Îmi ajunge unul! Dar dacă iau trei?

Și Simina râde: Mi le iei pe toate!

Dacă-ți place, ia-le! Tu te superi, poate? Nu, Lisandre; uite, aș fi vrut, așa,

Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da

Altă dată; Lina n-are doar să piară!

Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară

Să-ntâlnesc pe Lina, să-i dau mărul, vrei? Eu ți le dau ție, nu i le dau ei.

Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine, Și-așa mi-e mai dragă Lina decât tine.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

V

Ea stătea pe laiț sub cireș. Cu ea A venit și Turcu. Liniștit ședea Câinele de-alături și-și privea stăpâna. Brațul stâng nălțându-l, ea-și aduse mâna Până peste-obrajii rumeni și învolți, Iar cu mâna dreaptă, apucând de colț Mâneca ei stângă, își ștergea plânsoarea. Se pornise vântul prin cireș, și floarea A-nceput să ningă șișăind domol, Și cădea pe pieptul și pe brațul gol Al Siminii, stându-i albă-n poala rochii. Două-trei flori poate au ajuns în ochii Câinelui, și-n urmă câinele-a-nceput Mârâind să miște capul. A tăcut Câteva clipite și-a-nceput mai tare. Fata, tresărită, se mira ce are Câinele, și blândă ea l-a mulcomit. N-auzea nimica. Vântul a clătit Ramura pe care sta vro păsărică Și dormea, și biata s-a zbătut de frică, Și-acel zgomot dase cânelui prepus. Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus, Și simțea că-i arde capul tot, ca focul, Și de-amar năvalnic n-o mai ține locul. Prea sunt eu nebună! Și pe când zicea S-a nălțat cu totul, hotărât avea Gândul să se ducă liniștit în casă. Dar simțea o mână grea cum îi apasă Pieptul și-o sugrumă, și o ține drept. Ce să fac în casă? Dar aici ce-aștept? Și-i venea să țipe ca dintr-o pădure Și-i venea să urle ca din foc, să-njure, Și-i venea să plece, noaptea cum era, La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca? L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină, L-ar ruga, spunându-i că el nu-i de vină Și plângând i-ar zice: Nu fi supărat, Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat! El e bun ca lumea, el le iartă toate, El nu ține minte și-ar ierta-o poate!

Și cu-aceste gânduri ea s-a-mbărbătat Dar în clipa asta Turcu și-a nălțat

Capul, întorcându-l într-o parte țântă. S-a mișcat și fata și-a rămas ca frântă Și simțea că ochii-i ca de friguri ard. Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard

Parcă-i om, ce vine. Se gândea Simina Că de bună seamă iarăși e vecina

Tudora, că dânsa, după obicei,

Rupe din gard vreascuri, când nu-i gardul ei. Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită, Pe când toată lumea doarme liniștită. De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus Drept la gard, și leicii furcă i-ar fi spus Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,

Că de mult tot fură gardul, ș-apoi minte Dac-o-ntrebi, și jură când e la prilej Că de-a pus ea mâna măcar pe-un gâtej S-o găsească moartă mâine-n zori vecinii. Ba a spus odată tatălui Siminii:

Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard, Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard! Vreai să-ți fac eu poate gardul nou? Ba bine; Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? Ea-ți despoaie gardul

Și Simina sta Locului, de spaimă nici nu cuteza Să răsufle tare, ca să n-o audă Tudora, și-a prins-o tremurul de ciudă, Și simțea suindu-i sângele-n obraz. Slabă ești de înger! Și-i era necaz De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură.

Câinele întruna mârâie din gură. Ca să tacă, fata grabnic l-a adus, I-a pus capu-n poală și pe ochi i-a pus Mâinile, deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strâns de spaimă toată lângă pom A văzut cu ochii cum trecea un om Prin grădină. Iată-l! Ține-n mâini zăbunul Parcă-s doi e umbră! Nu, e numai unul. Un tâlhar! Se duce spre fereastră drept. Inima Siminei se zbătea în piept Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe Nu-i venea răsuflet. Și-i venea să țipe, Se temea. Să tacă mai rău se temea. Ar fi mers în casă, dar dac-o simțea De pe pași tâlharul? S-ar grăbi să vie Către ea, s-o bată. Doamne, cine știe Ce om rău e dânsul, rău, că altfel cum? Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum Și te-omoară. Iată-l, s-a oprit d-odată Și tiptil s-așează la fereastră, iată El își ține-n mână pălăria, stând Ca lipit de ziduri, și din când în când Își ivește capul, numai câte-o clipă Și pătrunde casa și s-ascunde-n pripă. Uite-acum se duce și-acum stă lipit La fereastra casei cea din răsărit, Tot mai des privește, tot mai mult s-arată. Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată. Nu știu cum Simina nu se mai simțea, Îi venea să creadă și tot nu credea, Dar în urmă omul s-a întors odată Drept, așa că fata îi văzu curată Fața-n zarea lampei. Roșie s-a făcut Și-i venea să râdă de ce s-a temut. Și-ar fi râs cu hohot, dar cu mâna stângă Și-a-nvelit obrajii și-a-nceput să plângă.

VI

Se zarea de lună. Câinele-a lătrat La străin, dar vesel fuga el a dat Ca să-i lingă mâna și să i se-arete Prieten. Și-atunci glasul plângătoarei fete Se-ncerca să cheme câinele napoi, Numai ca s-audă hoțul, că sunt doi În grădină. Vântul, gata să se culce, Murmura o rugă doinitor de dulce.

VII

Nu ești supărată? Nu, dar tu? Nici eu! Și mă ierți? Lisandre, eu am fost de vină! Răsărise luna, galbenă și plină, Ca o fată blândă care-n chip duios Vine sus din ceruri să ne-aducă jos Liniștea și pacea zărilor albastre Și cu dor să umple sufletele noastre.

Sub cireș iubiții mult timp au rămas. Când din ușa tinzii s-auzi un glas Mustrător, dar dulce: Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino!.