Fragment

În vale văd căscioara cu streșină de brad; Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri; și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. Acum un trăsnet frînge cu hohot repetat Un brad din fața casei.

De vuiet deșteptat

Tresar și-n chinul spaimei fiorii mă cuprind Că nu te văd prin casă. Dar iată, vii zîmbind, Și caldă-ți simt suflarea, pe-obrazul rece-al meu. — „De ce să-ți fie frică? E sfîntul Dumnezeu Din cer, și-acum vorbește cu brazii pe pămînt A lui e și furtuna, și-a lui, iubite, sînt Și brazii. Și nu face el rău la ce-i al lui...” Parcă știam eu asta, și nu-ndrăzneam s-o spui! De ce să-mi fie frică?

Te pleci și mă dezmierzi;

De drag, o, dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi; îmi iei o mînă și-n mîna ta o strîngi Și-mi faci cu dînsa cruce pe piept, și parcă plîngi. Iar azi tu plîngi într-una... Ori poate-așa cred eu, Căci azi tu-mi ești departe, și tu, și Dumnezeu! (1896)