Poezie

În miezul verii

O fâșie nesfârșită Dintr-o pânză pare calea, Printre holde rătăcită. Toată culmea-i adormită, Toată valea.

Liniștea-i deplin stăpână Peste câmpii arși de soare, Lunca-i goală: la fântână E pustiu; și nu se-ngână Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine, Fără-ncepere și-adaos, Curge-ntruna, parcă vine Din adâncul firii pline De repaos.

Și cât vezi în depărtare Viu nimic nu se ivește... Iată însă, colo-n zare, Mișcător un punct răsare Și tot crește.

Poate-i vrun bătut de soartă Care-aleargă pe câmpie Într-atâta lume moartă! Dor îl mână, griji îl poartă, Domnul știe!

Poți acum să-l vezi mai bine: E femeie, o sărmană, Strâns la piept în scutec ține Un copil; și-n sârg ea vine, Vine-n goană.

De călduri dogoritoare, Foc aprins îi arde chipul; Un cuptor e roșul soare, Și cărbune sub picioare E nisipul.

Când ajunge la fântână, Jos pe-o pajiște săracă Pune-odorul ei. Din mână Saltă cumpăna bătrână Și se pleacă.

Scârțâind, din nou ea crește. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni, și se grăbește La copil și-i răcorește Obrăjorul.

Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă; Frânt-apoi, pe-o buturugă Stă nevasta.

Și e liniște pe dealuri Ca-ntr-o mănăstire arsă; Dorm și-arinii de pe maluri Și căldura valuri-valuri Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are Foc sub el să mai ascunză; Nici o pasăre prin zare, Nu se mișcă-n lumea mare Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată. Adormise la răcoare Sub o salcie plecată Somnuros în sus el cată Către soare.

Mai e mult! Și ca să-i fie Scurtă vremea, până pleacă, El se uită pe câmpie, Fluieră și nu mai știe Ce să facă.

Dar deodată se oprește: Peste ochi își pune-o mână Și zâmbind copilărește Curios și lung privește Spre fântână!