Poezie

În muzeu

Iar ulciorul mi-a vorbit, Vrând, se vede, să mă mustre: În colibile lacustre, Stând pe scaunul cioplit

De-un druid, eu fui podoaba Tribului întreg; și-mi fu Drag pe-atunci. O vezi și tu: Eu și cu Dalvine roaba,

Fost-am de-un etrusc isteț Peste lac în luntre-aduse. El sub lavițe-avea puse Multe altele de preț,

Cari pe-acele vremi senine Artă și minuni erau! Astăzi hârburi poate stau, Bietele, pe-un raft cu mine!

Și din toate și-a ales Capul cetelor ilire Un ulcior să nu te mire Că suspin așa de des

Un ulcior, și-o roabă, biata! Văd trecând pe-aici femei, Și-mi evoc mândrețea ei, Și-n etern slăvi-voi fata

Cea de-acum opt mii de ani! Poate, albele ei oase, Din nămolul apei scoase, Poți și tu cu doi-trei bani

Să le vezi aici, străine, Ori altunde-n vrun muzeu. Am pierit, și ea și eu, Când din văile vecine

Au venit arcașii goi, Mulți și tari, zvârlind tăciunii. Au scăpat pe luntre unii Dintre-ai noștri, cei vro doi,

Însă cei mai mulți pieriră. Și de-atunci, pe fund de lac Și-astăzi părți din mine zac. Iar pe câte le găsiră

Le-au adus aici, punând Ciob la ciob ca să mă-nchege. Ah, dar ce pot înțelege Câți îi văd pe-aici trecând?

Văd și ei o oală spartă Dintr-un lut sărac și prost: Eu, ce-ntr-alte vremi am fost Ultima putință-n artă.

Și desenul meu! Ușor C-un cărbune de pe vatră Mult mai bine-l fac pe-o piatră Azi copiii-n jocul lor!

Tu ai sufletul mai larg, Scapă-mă! Ce chin ai stinge, Dacă-n lături m-ai împinge Ca să cad și să mă sparg!

Cât m-a-nduioșat ulciorul! Și-aș fi vrut să-i fiu pe plac, Însă ce puteam să fac? Să mă vază păzitorul,

Iar a doua zi, fatal, Să m-arăte prin ziare: Un nebun, pe cât se pare, În muzeu, și-un criminal!

Și-am întors fără speranță Ochii și-ncepui s-admir Cum stăteau pe raft în șir Acele de siguranță.