Poezie

În spital

Nu-nțelege vorba, sire. Zice-același general, Camarazi, să nu vă mire Că-ntr-acest spital

Nu-nțeleg nici doi cuvântul Ce-l vorbim, căci li-e străin, Sunt vitejii din pământul Cel de râuri plin,

Pe-unde trec ei veseli vara Peste munții suri și goi; Ei de-acolo sunt, din țara Turmelor de oi...

Scoborând din munți de-a dreptul Par în lupte-oșteni bătrâni, Ați văzut cum pun ei pieptul Sire, sunt români.

Astfel zice generalul Către tânăru-mpărat, La Veneția-n spitalul Cel improvizat.

În supremele momente Când căzură peste noi Alte patru regimente, În amurg cu ploi

Adunați românii-n vale Zid în urmă ne-au rămas, Stăvilind dușmanii-n cale Până ne-am retras.

Câți de moarte-atunci scăpară Zilnic în spitale curg; Toți ca leii se luptară, Tinere Habsburg;

Și-au murit pentru-mpăratul Sute de viteji de-ai mei Dar acest de-aici, din patul Șapte sute trei,

Care zace-așa-n neștire Și-i lipsește brațul stâng Îl salut! Dă-mi voie, sire, Mâna să i-o strâng.

Noaptea scoborî cu ceață, Luptelor sfârșit punând, Până-n trista dimineață; Și rănit zăcând

Printre morți ce-umpleau hotarul Lângă steagul ce-l avea Strâns în dreapta sa, stegarul Singur se zbătea.

Mâine-n zori o să-l găsească, Mâine-al vostru steag, români, Mâine stema-mpărătească La dușmani în mâini!

Ah! și nimeni viu pe-aproape Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor El chemându-l, să-și îngroape Sfântul steag al lor!

Și el n-are, n-are-o mână, Că-n bucăți l-ar destrăma Și cu mâinile-n țărână Groapă i-ar săpa!

I-ar săpa-o-n stânci cu dinții, Și-ar muri apoi râzând! Iată, Doamne-al biruinții, Tu i-ai dat un gând:

Steagul său, de lângă cruce Până-n poala dedesubt Dând cu dinții să-l apuce Rând pe rând l-a rupt!

Și lăsând prăjina goală, Ocoli păduri și stânci, Doborât de răni și boală Și târât pe brânci

Printre străji și printre cete Ziua stând ascuns prin văi, Pân-a patra zi când dete De fârtați de-ai săi.

N-avea grai, de răni umplutul Suflet, vai n-avea defel Dar un steag, pierdut crezutul, Brâu în sân la el!

Cald bătea-n ferestre-amurgul; Nimeni n-a mai zis nimic, Și, plecat spre pat, Habsburgul, Cătr-acest voinic,

Blând l-a sărutat pe frunte; Spre români întors apoi: Vara, pășunând pe munte Turmele de oi,

Și-adunați pe lângă masă Iarna la ospăț și nunți, Spuneți tuturor de-acasă Celor de prin munți,

Și le-nseninați viața Cu cuvânt înălțător, Că pe-un soț de-al vostru-n fața Voastr-a tuturor.

Sărutându-l împăratul L-a numit copil al său Și c-am stat plângând pe patul Bietului flăcău!..