Poezie

Legenda rândunelei

Din zori, de cum s-aprind, Tot cântă rândunica Sub streșini ciripind Era și fată mare Și mândră de-a cătare Și-apoi, pe lângă toate, Și fată de-mpărat. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. Și-n toată lumea vestea I-a mers, cum merg de-acestea Când trec din gură-n gură Grăbit din sat în sat.

Dă roate șoimu-n zbor Și țipă rândunica Și n-află ajutor. Cum vin în șir cocorii, Venit-au pețitorii: Ieșea din casă unul, Iar celălalt intra. Și ea și-a plâns durerea: O, dă-mă cui ți-e vrerea, Măicuțo, dar străină Departe nu mă da! Și-n ciuda bietei fete, Ea, vitrega, o dete Străinilor de-acolo, Veniți de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol Și plânge-o rândunică Pierdută dintr-un stol Pe-un larg adânc al mării Spre-adâncul larg al zării Se duc corăbii multe Cu fata de-mpărat. De-amar ea nu mai poate: Inelul scump și-l scoate, Din deget, și-l aruncă În marea ce-o străbat. Atunci, să știi tu bine, Voi mai vorbi cu tine, Când mi-or găsi inelul. Iar mirele-a-nghețat.

La cuib venind acum, Sfărmat găsi ea cuibul Iar puii morți în drum Ea blândă se supune Și face tot cum spune Bărbatul ei, și-n toate Nu-i dă nici un cuvânt De plângere; nu-și frânge Nici mâinile, nu plânge, Ci rabdă datul sorții. Dar, tare-n jurământ, E mută a ei gură: Nici dragoste, nici ură N-arată, ci rămâne De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt lațuri mii. Prin aer zboară șoimii, La cuib pândesc copii Și iată! azi răsună De multă voie bună Palatul tot; cu vuiet La rege robii vin. Un pește-au prins în mare Și-n el, în bună stare, Inelul scump al doamnei. I-l dau, de sânge plin! Stăpânul îl privește Și vesel se pornește La doamnă-sa să-i spuie, Scăpat de-atâta chin.

Aripele i-au frânt, Se zbate-acum de moarte În țărnă, pe pământ De-acum tu nu mai plânge! Și-n brațe el o strânge. Cu mâna cea purtată Prin sânge pe inel, Bărbia el i-o prinde: Dar brațele-și întinde Cu țipet doamna-n aer, Uitându-se la el.

Iar brațele-i deodată În vânt încep să bată, Mișcări părând de aripi Cu umblet ușurel.

Și s-a nălțat în vânt Deodată rândunica! E negru-al ei vestmânt, Că-n negru se purtase De când se măritase! De-atunci ea vesel zboară Pe dealuri și pe lunci Și-ntruna ciripește Și-ntruna povestește Tot ce-a tăcut o viață De jale și de munci. Și cum fu dezmierdată De-o mână-nsângerată, E gâtul rândunelei Ca sângele de-atunci.