Non omnis moriar

Aceia sunt bărbații, cari pot s-alunge norii Națiunilor uitate prin noapte și sub fier, Bărbați superbi cari poartă menirile-Aurorii, Au larg avânt de vultur și-n șir, ca și cocorii, Ei fură foc din cer.

Oh, sfânt și nalt e darul, când ori la care neamuri Trăiesc bărbați cu suflet, cum nouă ne-a trăit Cipariu, căruntul duce, purtând a limbii flamuri, Cătând să lămurească prin vii și mândre lamuri Un grai îmbătrânit.

Căci l-a trimis Geniul luminii să-și unească Puterea cu-ale altor bărbați cu suflet plin: Să caute și să afle, să frângă-a lumii mască, Întregi să ne redeie și iar să ne renască Prin grai de la Quirin.

Și-acum răsună tonuri lugubre-n tot de-a latul Pământurilor unde un grai găsești și-un port, Că varsă lacrimi șipot tot colțul și tot satul, Că gem la groapă flamuri cernite, ca bărbatul Națiunii doarme mort!

Gândirea lui, aprinsă de-a neamului iubire, Azi doarme-n glii și doarme întreg avântul lui! Cipariu, care cată prin veacuri de-amintire O limbă românească și-a limbii noastre fire, Cipariu de-acum nu-i!

E mort Cipariu? Voi spuneți că-i mort? Dar oare poate Să moară omul care dă vieți, care-i trimis? Nu-i mort! În mii de piepturi, în piepturile toate, Trăiește el de-a pururi; nici moartea nu ni-l scoate Din piept, unde ni-e scris!

Trei scânduri și-o movilă de glii nu pot s-ascundă Pe-un om iubit de-o lume, pe-un om de fapte mari! Un neam întreg, ce plânge, stă gata să răspundă Că-n veac va recunoaște cu-o inimă profundă Pe marele Cipariu!