Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu Mlădie, ca un spic de grâu, Cu șorțul negru prins în brâu, O pierd din ochi de dragă. Și când o văd, îngălbenesc; Și când n-o văd, mă-mbolnăvesc, Iar când merg alții de-o pețesc, Vin popi de mă dezleagă. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cât e zarea. Așa cum e săracă ea, Aș vrea s-o știu nevasta mea, Dar oameni răi din lume rea Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu! Toți frații mă vorbesc de rău, Și tata-i supărat mereu, Iar mama, la icoane, Mătănii bate, ține post; Mă blestemă: De n-ai fi fost! Ești un netot! Ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac! Cu traiul eu am să mă-mpac Și eu am să trăiesc sărac, Muncind bătut de rele! La frați eu nu cer ajutor, Că n-am ajuns la mila lor Și fac ce vreau! Și n-am să mor De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu! Legat de dânsa, eu să știu Că am urâtei drag să-i fiu? Să pot ce nu se poate? Dar cu pământul ce să faci? Și ce folos de boi și vaci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui Să-mi placă tot ce-i place lui! Așa om nici vlădica nu-i Și nu-i nici împăratul! Să-mi cânte lumea câte vrea, Mi-e dragă una și-i a mea: Decât să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul!