Poezie

Oștirile lui Alah

Noaptea care-ncheie anul Noaptea sfântă, Când cetindu-și El-Coranul Trist mahomedanii cântă Pe răpușii prin bătăi Noaptea asta știe spune De-o minune La Călugăreni prin văi,

Când e-n jumătate ruptă Noaptea-n cale, Pe uitatul câmp de luptă Se pornește-un glas de jale Și-apoi multe, și-mprejur Din păduri răsar o mie, Din câmpie Plânge-un nesfârșit murmur.

Și murmurul crește-ntruna Și deodată, Urlă-n zare ca furtuna, Și prin zarea spintecată De blesteme și de vânt Ies spahii în șiruri dese, Grabnic iese Oastea-ntreagă din pământ.

Căci acum, prin lumea lată, Ies să jure Toți cari au pierit vrodată Pe câmpiile ghiaure, Și-așteptând un semn ceresc Stau gătiți, potop să plece Și să-nece Tot pământul creștinesc.

Ei, cu genele-amorțite, Nalță mâna, Iar din bărbile-ncâlcite Iuți își scutură țărâna Și pe cai sărind grăbiți, Învârtesc dușmanii crucii Săbii lucii, De năvală stând gătiți.

Furnicând din mii de locuri, Plini de ură; Cu blesteme și batjocuri, Strigă toți ca dintr-o gură Sfântul nume-al lui Isus, Și turbate și-ndrăznețe Mii de fețe, Alergând, privesc în sus.

Iar acum, fiind o gloată, Numai una, Osie-ntr-această roată Se ridică Semiluna, De pe steagul care-n vânt Geme-o plângere-ntreruptă Și se luptă; Iar ce geme e cuvânt.

Și-i a lui Alah cuvântul, Sfânt și mare! Și tăcută ca mormântul Și-mpietrit-acolo-n zare Oastea-ntreagă stă pe loc. Codri, dealuri, râu și luncă Toate-aruncă Ochii-n sus, spre-un semn de foc.

Mii de guri atunci în vaier Umplu cerul: Crucea e, o cruce-n aer! Turcii toți, zvârlindu-și fierul, Iuți se-ntorc ca-ntorși de vânt; Noaptea râde luminată Și deodată Intră totul în pământ.