Poezie

Pământul uitării

Acesta-i un cântec de bard ostenit, De bard din pământul uitării. Strămoșii-mi acolo pe stâlpi de granit Cu albe portaluri un templu-au clădit De marmură-n marginea mării.

Să-l aibă nepoții prin veacuri de-acum Spre-a lor și spre-a noastră mărire! Dar mută veni nepăsarea pe-un drum, Iar pe-altul stârni-necătoru-i samum Atotucigașa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curțile lui Culcușuri își caută cerbii, Prin mândrele ganguri scot viezurii pui, Se joacă pe lespezi de-altare-ale lui Șopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moșilor mei

S-amestecă-n praful cărării

Strivite statui ale marilor zei.

Azi râdeți, și vai, cum veți plânge, o, mișei, Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmuri răsar Luciri ca de fulger, și șoapte: Stau jalnicii zei la ruine, și par Cuprinși de mânie și galbeni de-amar Și zboară cu vaiuri prin noapte.

Și iese-al lor bard și s-așează plângând Pe-o piatră sub zidul de-afară, Și cântă și plânge, ghitara bătând, Iar alba lui barbă ca râul curgând Se-mprăștie peste ghitară.

Prin lanuri obsiga și sterpul odos Și-n pieptul lor inimi nebune! Batjocura-i astăzi al nostru prinos. Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos Din jalnica morții genune!

Ascultă proroci ai minciunii, și plini De-al lor o nebună-nvrăjbire, Le-alunecă gândul spre zeii străini, Fac neamului nostru cunună de spini: Spre-a lor și spre-a noastră mărire!

Eu nu mă voi plânge nepoților tăi, Pământule sfinte-al uitării! Desfă-te tu singur și-nghite pe răi, Căci iată-i pe toate gătitele căi Răsar conjurații pierzării!