Poezie

Pe munte

Fugiți cu turma repede spre văi! Pe culme-aleargă duhul răzbunării Grozavul vânt se zbate-n largul zării Și norii-mbracă haină de văpăi.

Sosește-acum! cu ochiul cât cuprinzi Furtuna-n sârg scoboară-n jos pe coaste, Și-n urma ei se-ntinde neagra oaste Și urlă-n cor: Tu fulgere, s-aprinzi,

Tu nor, să-ntuneci; vânte, tu să-mprăștii! Un brad se face țăndări, cel mai nalt: Și prins de vârf, au smuls pe celălalt Purtându-l roată-n largul chip al prăștii.

Pe sus se-ntinde-amestecul nespus, Și Duh în Duh prin aer se frământă, Iar grindina-n văzduh cumplit își cântă Cântarea ei de-oțel, căzând de sus,

Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie, Și sare iar la loc apoi mugind. Deodată stă. Și iată-l, răpăind Potop din cer turnatul râu de ploaie.

Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt. Sporite neguri hrană dau pieririi, De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii, Și nu mai știi ce-i sus și dedesubt.

Acum nici Dumnezeu nimic nu poate. Degeaba-ntind ei mâinile și cer În negrul iad, și unul până-n cer, Vârteju-i domn, el singur domn a toate.