Poezie · 1893

Puntea lui Rumi

I

Rumi adunase-n creier Toată cumințenia lumii — Și-ntr-o zi regele Gupta Cheamă la palat pe Rumi. „Mâine-i Anul nou, știi bine. Și-obicei din vremuri este Ca-ntr-această zi să fie Sărbătoare de neveste.

Și-aș dori vrun lucru mare ! Tu ești sfânt, așa se spune, Faci minuni; și mâine tocmai Ce n-aș da pentr-o minune. Înmulțim splendoarea zilei Vrei ? Găsești tu una-n pripă." Rumi a rămas pe gânduri, Negăsind răspuns o clipă.

Și-a plecat. Făcuse dânsul Mari minuni de alădată, Dar acum avea prilejul Pentru cea mal minunată.

II

P-un șes larg sunt adunate Gințile din Himalaia, Oșteni negri-n coifuri albe, Priricipi, preoți, sclavi și raia. Toți bărbații stau d'oparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă, Toate-n port de sărbătoare.

Iar regina joacă-n frunte Cu optzeci de principese. La un semn s-alină jocul, Și-acum Rumi-n mijloc iese. El avea un cort d'oparte, Iar în cort ? Cine-ar ști spune ! El încet desface cortul Cu ascunsa lui minune.

Se ivesc doi stălpi, în urmă Alții doi, apoi mărunte Peste stâlpi câteva scânduri. Ce era ? O simplă punte. — „Rege, nimeni nu cunoaște Ce-i in sufletul femeii, Numai cei de sus ! Și iatä Și-ntr-un lemn s-arată zeii !

De va trece peste punte O femeie credincioasă, Se va-nfrumoșa femeia, Rămâind mereu frumoasă. De va trece însa una Care și-a-nșelat bărbatul, Ea se va negri ca noaptea, Astfel ispășind păcatul.

Dar eu cred că nu-i nici una Cu păcate ! Cea mai castă Treacă-ntâi! Și-apoi să treacă Rând pe rând câte-o nevastă." Și-a tăcut. Erau în șiruri Zeci de mii de sute De femei: ce de credință La un loc, ce de virtute !

Dar virtutea — zice Veda — Este mută, vecinic rece. Gupta strigă, dă un ordin, Dă pe-al doilea, dă vro zece Ș-apoi zâmbitor privește Spre regină — „De se poate, Treci tu-ntâi, și după tine Au să treacă-n urmă toate !"

— „Dacä vrei, eu trec, nu-mi pasä ! Dar chiar eu ? Nu se cuvine Să pui, rege, la-ndoialä Sufletul unel regine. Mä-nroșește singur gândul Că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale !"

Și-a rămas pe loc regina, Regele-a privit sinistru Spre Nipunica, nevastă Celui mai frumos ministru. „Iară, rege, zise dânsa, Nu pot suferi privirea Multor ochi! Sunt sfiicioasă; Eu aș trece, însă firea..."

Principesele-nroșite Bucuros voiau să treacă, Dar putea să mintă puntea, Vrun nedrept putea să facă, Ori mai știi ? Bătrânul Rumi Face-o glumă, cum se vede ; Și-i atât de slabă puntea, Că-n ea nu te poți încrede.

Ș-apoi cum să creadă lumea Ce vor spune niște lemne ? Regele, mușcându-și gura, A täcut, convins pesemne.

—„Dar minunea unde-i, Rumi ?" Punând degetul pe frunte A zâmbit bătrânul preot: — „Puntea e ca orice punte ! Nici virtutea n-o arată, Nci păcatul, dar azi, rege, Dintr-o punte mincinoasă Trei minuni tu poți alege.

Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mândru Cu virtuțile ce are ; Deci nu-i o minune dacă Dintr-atâte mii de sute De femei, nici una mândră N-am găsit de-a ei virtute ?

Iar frum'sețea-i bun netrainic Și ispititor la rele, Știu nevestele-acest lucru, Și, vezi, ce cuminți sunt ele! Când ajungerea frumuseții Este-atât de lesnicioasă, Nu-i minune că nici una N-a voit a fi frumoasă ?

Iar minunea cea de-a treia, Care va fi vecinic nouă, E că toți noi până astăzi N-am știut pe cele două !" A râs regele, curtenii Toți au râs, și-a râs poporul Și-a râs însuși sfântul Rumi, De minuni iscoditorul.

Dar râzând, priveau bărbații Neîncrezători la scânduri: I-a cuprins o presimțire Și-au căzut pe multe gânduri, Iar nevestele ? Vădite Cu virtutea-n fața lumii, Făceau haz că d-astă dată A pățit rușine Rumi.