Poezie

Roca di Manebra

Jes din Roca di Manerba Țipete-nfiorătoare, Plânsul ultim care-l plânge Un întreg popor ce moare Adunat într-un castel. Și li-e sete și n-au apă Și li-e foame și n-au pâine Și ca ieri a fost și astăzi Și ca astăzi va fi mâine — Va pieri și bietul tânăr Și poporu-ntreg cu el!

A pierdut viteazul rege Câte oști putu să strângă, A pus munți și ape-n calea Francilor să nu-l înfrângă, Singur el a ridicat Bolovani, în rând cu-oștenii Și-a-nălțat cetăți în pripă, Dar furtuna de departe, Vuetând sosi-ntr-o clipă Și-a trecut și munți și ape Dărâmând ce-a-ntâmpinat.

De doi ani e mort viteazul Rege-al țării longobarde, Și de-atunci întreaga țară Fumegă-n ruini și arde, Risipiți fugarii pier. De doi ani acum o mână De oșteni — vai, cei din urmă Dintr-un neam așa de mare — Adăpost sub stânci își scurmă, Ce speranță au ei, bieții, Mila pietrelor de-o cer?

Brațul stâng din Sirmione Până la Salo se-ntinde Peste Garda-n șir de nave Iar cu brațul drept cuprinde Roca oastea de pe mal. Nicăieri nu e scăpare, Nici pe șesuri nici pe ape, Dac-ar fi vulturi în aer Ar putea spre nori să scape, Dar așa, li e scris de soarte Un sfârșit așa fatal.

Amărâți ei stau pe stâncă Și așteaptă zi cu ploaie, Ca din apa ei, sărmanii, Buzele să și le-nmoae, — Altă ap-aici ei n-au. Și li-e frig și dorm pe stâncă Și li-e foame și n-au pâine Și ca ieri a fost și astăzi Și ca astăzi va fi mâine Și vor sta-ntre cer și apă Vecinie poate precum stau.

Ies din Roca di Manerba Țipete înfiorătoare Plânsul ultim care-l plânge Un întreg popor ce moare Adunat într-un castel. Iar când noaptea treci pe Garda Sus pe stânca solitară Vezi oșteni în albe coifuri, Stând gătiți de sus să sară După Domnul lor în lacul Îngrozit de ei și el.