Poezie

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc Stă singur. E întuneric și plin de spaime locul, Arnulf e însă tare, și vesel arde focul. El și-a-ncercat departe prin alte țări norocul Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc. Așa dori Hatursa: bărbatul ei să fie Un braț vestit în taberi și mare-n vitejie. Și Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat, Vândutu-și-a palatul și-n taberi a plecat — Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat. E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere; Și focul arde vesel, e noapte și tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând Ajung pe la culcușul de iederă uscată A negrei Nopți. Și Noaptea de zare deșteptată Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată, S-apropie de flăcări și-aproape-n urmă stând Viteazului în față, ea lung la el privește, Domol, apoi cu glasul abia-nțeles, vorbește: „Tu cine ești, străine? De tulburi somnul meu? Cu gândul morții-n suflet, s-alergi murind mereu, Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!” Arnulf aude glasul, voinică-i este firea Și râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deșteptat, Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte, Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte Și-i tremură-n mânie sprâncenile cărunte; El mii de brațe goale le-ntinde tremurat. Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne Vorbește rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne? Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci! Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci Să dorm și eu de-a pururi, să dormi și tu de veci!” N-a râs acum viteazul; sta codrului în față Cu ochiî mari și tulburi, cu sufletul de ghiață.

Și când clătește Codru pletosul cap al său, Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul: El vâjâie din aripi și-și flutură veștmântul Și cântă, dar sălbatic și fără șir e cântul: „Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu? Furtună-ți fie gândul, și moartea o furtună; Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună!” Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat De frău, cuprinde gâtul fugarului spumat Și-aleargă-n vânt și-n noapte năuc, și sugrumat De gânduri troienite — și nu mai sunt în cale Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Și-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns, Hatursa-i măritată. Pe cine cați, străine? Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine? Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine, Arnulf ar vrea să țipe și n-are glas de-ajuns. El calul și-l întoarce și drumul îi arată, Același drum spre codru, o goană desperată! Cu gândul morții-n suflet, cu nopțile de veci În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci! Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună - Furtună-i viața toată, e moartea tot furtună?