Ștefan-vodă
Prin Suceava, vodă Ștefan, într-o zi de primăvară, Cu boieri bătrâni ai țării și hatmani treceau călări. Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă, ei p-un mort întâmpinară, Un sărac! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară Și nici plâns ca la-ngropări.
Un copil ducea o cruce; și-ngânând cântarea sfântă După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port; Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac, și cântă. Ștefan își oprește calul și de milă se-nspăimântă Cât de singur e-acest mort!
El descalecă și-azvârle straiul ce de-argint străluce, Unui pagi el lasă calul și s-apropie grăbit
De sicriu, și-urmând sicriul, umilit își face cruce Și, purtând în mână coiful, după mort încet se duce Ca dup-un amic iubit.
Sfetnicii și-oștenii țării stau mirați și n-au putere Să-nțeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu, Văd în capul gol pe Ștefan și zdrobit ca de-o durere Își descopăr și ei capul și s-apropie-n tăcere Și se duc după sicriu.
Și cu guri făr de răsuflet stă mulțimea-ntâmpinată De-acest mort urmat de Vodă și de curtea sa, pe drum; Nici ei nu-nțeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată, Și mulțimi mereu s-adună spre mulțimea adunată, Neștiind de ce și cum.
Și pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale, După mortul fără nume se strecoară lungul șir
De popor, de domn și sfetnici și de-oșteni în albe zale; Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale Spre mormântul strâmt și jalnic dintr-un colț de cimitir.
Și deasupra groapei Ștefan, cu boieri ce-l înconjoară, Ia sicriul și-l așează pe frânghie. Și-n mormânt Însuși el, prinzând frânghia cu alți trei, încet scoboară Mortul în pământ, el însuși peste mort de-ntâia oară Zvârle-o mână de pământ.
Spre popor apoi se-ntoarce: De-ați venit aici cu mine, Nu-ntrebați ce mort e-n groapă, prieten ori dușman al meu, Om a fost, și-n ceasul morții noi să dăm ce se cuvine Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine Și să-l ierte Dumnezeu!
Și-n genunchi se roagă Ștefan, iar poporu-ntreg rostește În genunchi un Tatăl-nostru, și e sfânt murmurul lor. Astfel codrii-și cântă psalmii, când frunzișul se clătește, Iar deasupra lor în aer duhul Domnului plutește
Cel-atotstăpânitor.
Nu-ntrebați ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume Nu e volnică: ea-și are rostul hotărât de cer!
Când tu crezi că n-ai pe nimeni, frați tu ai o-ntreagă lume, Mila lor e Dumnezeu cel ce altfel n-are nume
Pentru cei ce plâng și pier.