Poezie

Ștrengarii de pe Cynthus

Departe-n zarea culmii Pe Cynthus, pe sub ulmii Ce dorm pe la cascade, Din umed fapt de zori Întins-au lanț de hori O gloată de-Oreade.

Și râd în joc și cântă Și-n tropote frământă Pământul ud de rouă, Și tot mai mult s-aprind — Iar ulmii stau privind Minunea asta nouă.

Ici una cu veștmântul Săltat pe pulpi; iar vântul Desleagă colo zânii Frumosul brâu cu flori, Dincoace-omorâtori Răsar din umbră sânii.

Ce zâmbete șirete, Și ochi aprinși, și plete Lăsate-n vânt plutirii! Pe umerii lor goi Cum plouă roșii foi Din plete trandafirii!

Iar ele râd mai tare; Și tot mai cu mirare Pletoșii ulmi s-apleacă Cu ochii aprinși și mari: Răsufletele rari În piept acum le seacă.

Și-un ulm, părându-i poate De râs acestea toate, Dă hohote, nebunul. Și toți c-un gând la fel Râd ulmii după el; Trei-zeci de ulmi ca unul.

De spaimă zăpăcite Se-n torc dezlănțuite Și caută prin zare Copilele-adăpost. Dar asta ce-a mai fost? Iar ulmii râd mai tare.

Din râpi acum grămadă Ies Satirii să vadă Ce hohote răsună Pe culme, și curând Vin roiuri întrebând, Și tot mai mulți s-adună.

Alt hohot să pornește, Râd ulmii nebunește Nevrând nici să-i audă, Vuiesc din mii de guri Văzând ce strâmbături Fac Satirii de ciudă.

În loc ca să-i împace Pe Satiri, râsu-i face Mai răi, se smulg de barbă Și sar cu pas de țap Cu pumnii-și dau în cap Trântindu-se prin iarbă.

La urmă însă iată Râd Satirii deodată: Râd ulmii că găsiră Pe Satiri caraghioși, Râd Satirii voioși De ulmi că-nebuniră.

Și-acolo-n zarea culmii Și Satirii și ulmii Cu râsul lor urmară Mai știu eu cât și cum — Dar cred că râd și-acum Și-or râde și la vară.