Poezie

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu Și-audă-ne din cer cuvântul! Mi l-a-nghițit acu pământul, Și-atâta om aveam și eu! Mi l-am întors în pat cu mâna, Și-am fost la babe și la vraci Și-am dat și milă la săraci — Și mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm Și-l dedem gata-n mâna morții! Era voinic; trăsese sorții, Și-am tot zorit să-l însurăm. Găsisem una mai de gazdă — Căci nu eram nici noi din drum Dintâi n-o vruse nicidecum Dar s-a mai dat și el pe brazdă.

Și ne-am gătit după puteri, Cu lăutari s-aducem fata, Cu vin și chef, precum e data — Țin minte toate, ca de ieri. Și câți nuntași! Să-i spuie pragul! Și-afară ger, ca la Craciun. Mireasa ici, dincolo nun, Și-n mijloc el, mai mare dragul!

Și-așa deodată l-au cuprins Călduri — c-a fost și cald în casă — El a ieșit de după masă Îmbujorat de vin și-aprins. Și până să băgăm de seamă, Vântoasele-și făcură rost— Și dacă nu știu eu ce-a fost, Atunci eu nu știu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat Cu doi flăcăi. Și vezi, deodată. Așa din vorbă așezată Gemu cu glasul înfundat; Apoi cu mâinile-amândouă Și-a rupt cămașa de pe el — Flăcăii spun, dar nu la fel; Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt, Pe când vorbeau: plecase răul! Și undele-nghițind flăcăul L-au ridicat de pe pământ. Și se făcu-n văzduh roșeață Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut — Băiatul meu era pierdut Când s-a mai limpezit de ceață!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu Sunt toate câte sunt să fie! Ce-a fost apoi, pământul știe; Dar spui ce-am auzit și eu — Că l-au văzut fugind orbește Se jură vameșul, de-i ceri, Și doar el nu-i copil de ieri Să nu-nțeleagă ce vorbește!

—„Venea ca un nebun spre rău. Din jos de pod! Și cu mirare Eu stam să văd ce gânduri are, Că-n vad e apa până-n brâu. Pe mal s-a desculțat în grabă, Trecând prin râu. L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui Să-și tragă cizmele-n picioare. Fugea de-a razna pe răzoare Desculț, așa — de maica lui!" Vezi, nu i-au dat răgaz la multe! Și eu l-am tot rugat frumos: —„Să-mbraci măcar cevași pe dos". Dar parc-a fost el om s-asculte!

Și-așa-n neștire l-au purtat Cum nici nu te gândești cu gândul! Trei sate l-au purtat de-a rândul! Și-acolo, într-al treilea sat Bătu-n ferestre la o casă — Ei, vezi, și să te miri ce spun: din om întreg te fac nebun, Și din voinic, neom te lasä.

Ei spun așa ca s-a ținut Cu văduva din cas-aceea. Dar eu nici nu cunosc femeia — Și-a fost apoi, că nici n-am vrut Să știu de ea. Și-am stat întruna. Am stat de el ca să-l însor, Și el, văzând că-i tot dăm zor, S-a lepădat de ea cu buna.

Și-acolo, Doamne, mi l-au dus, De ne-a stricat tot rostul vieții!... Și-l așteptam la horă, bieții, Și, galbeni-ceară, când ne-au spus Flăcăii, cari au fost cu dânsul: Eu n-aveam lume pe pământ Să știu pe care lume sânt, Așa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea În ieslea grajdului, pe paie. Și-ar fi putut din el să taie Bucăți-bucăți, că nu simțea. N-avea putere-n el să-și tragă. Nici sufletul, și-așa răpus Zăcea pe țol cu fața-n sus Cu ochii stinși și fără vlagă.

În două zânele l-au rupt, I-au stors și sângele cu-ncetul Căci nu putea să-și miște, bietul, Nici ochii-n cap! Și i-au mai supt Și glasul, ca pe muți lăsându-l; Iar noi din gură-i n-am putut S-aflăm ce-a fost și ce-a facut, Și nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum! De nu-mi ieșea atunci din casä, Eu n-aș fi de copil rămasă, Că l-aș avea băiat și-acum! Așa... mi l-a-nghițit pământul Și-atâta om aveam și eu — Să ne ferească Dumnezeu Și audă-ne din cer cuvântul!