Ziua-nvierii — George Coșbuc

E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat Biserica e plină de cei cari au plecat Din zori și de cu noapte, din dealuri și cătune Sunt Paștele! Văzduhul e parc-o rugăciune, Și totu-i sărbătoare pe deal și pe câmpii, Cu flori și cu izvoare, cu glas de ciocârlii: El, El dă zilei farmec și farmec dimineții, El morții dă repaos, dă dragoste vieții!

Dar colo într-o casă la margine de sat Nevasta nu-și găsise nici vreme de-mbrăcat, Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii. Cu fața pustiită de viforul durerii

Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat În leagăn. Capu-i veșted îi geme răzimat De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul. Ea, veselă de-a pururi, abia știu ce-i plânsul În zilele fetiei, și-un gând o-nsenina De când e măritată: că Domnul îi va da O fată, drăgălașă, cu ochii de cicoare Ca tată-său, și blândă și vecinic zâmbitoare Ca mă-sa! Puișorul! Oh, bine ce va fi! Și va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi, Și una o să-ndemne la râs pe ceealaltă. O vede mică-n leagăn, și inima-i tresaltă, Și-i crește fata, crește, bujor și ghiocel, Și uite-o cum se-ncearcă să steie copăcel Și bâlbâie și cade, dar râde și se scoală. Ce veselă-i când vine să-și puie capu-n poală

La mamă-sa și-ndrugă cuvinte de-ale ei. Și crește ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i? Cât masa e de naltă, și-ajunge la zăvor Și singură-și deschide, când iese-n foișor. O vede-n gând și râde și tremură nevasta O, Doamne, tu ești mare, și dulce-i viața asta! Dar a venit copila s-o-nvețe cum să plângă,

Să-i frângă rostul vieții și sufletul să-i frângă Prin zbuciumul durerii; de două săptămâni Copila mamei n-are răsuflet în plămâni

De multă izbitură și nopți făr-alinare.

Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are, Și slujbele-s degeaba și macu-n așternut Și vinerile mă-sa degeaba le-a ținut.

Și i-a citit și popa, dar nu i-a fost de samă! Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă În brațe cu odorul, sub sfântul pătrahil Și tot nu prinde suflet sărmanul ei copil. E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie Din casă la-nviere, și s-ar fi dus și ea, Dar azi se liniștise copila și dormea. Cum sta așa pe leagăn cu fruntea pe o dungă, O-nvinge oboseala și fierberea-ndelungă, Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald și e frumos Și-n geamuri bate cerul cu soare și miros, Și ea de nedormire e galbenă și frântă, Și-i liniște-n odaie, și clopotele cântă... Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai Copila mamei, albă ca îngerii din rai Și capul mic și vesel pe spate și-l aruncă!

E liniște pe dealuri și cântece pe luncă

Și fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat, Se joacă-n scânteierea văzduhului curat

Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse. Copila mamei-n zarea câmpiilor întinse

Tot face semn să vie și mamă-sa la ea.

Și mama pleacă grabnic și parcă se ducea

Pe sus, plutind pe aripi, și nu putea s-ajungă! O țint-așa de-aproape și-o cale-așa de lungă! Dar uite-acum! Din vale vin popi, cădelnițând, Și-n capetele goale creștinii vin cântând:

Sunt toți bătrâni ca vremea, iar preoții nainte Sunt mai bătrâni și cântă, dar slabele cuvinte Abia răsar din gură ș-apoi pierdute mor

Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor

Răsună ca din peșteri, fac vuiete-necate

Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate. Și mama-și face cruce, s-apropie un pas

Dar când zărește mortul rămâne fără glas,

Copila ei pierise, și-o vede că-i aproape,

Copila e sub giulgiuri și-o duc ca să i-o-ngroape... Ea sare buimăcită și-apucă vrăjmășește

Copila, o ridică din leagăn, o privește

În ochi: ei sunt de sticlă și morți ca de pământ, O ține sus, dar capul copilei cade frânt,

O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă, Cum ții de piept pe unul și-l scuturi să-ți răspundă, Și-o strânge furtunatic un urlet a gemut,

Era durerea mamei, că ei i s-a părut

C-aude roata morii și roata stă deodata.

Se uită lung în giuru-i, se-ntoarce-nspăimântată, Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns D-un fulger: parcă vede în cas-aici ascuns

Dușmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume

Bărbatul și copila, pe dragii ei din lume.

Să nu ne lași, măicuțo! îi zice de la piept Copila ei cea moarta, Nu, nu! răspunde biata, Te apară măicuța, pe tine și pe tata!

Și strânge-apoi copila la sufletul ei plâns, Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns, Și iese cu ea-n brațe, spre sat apoi s-abate Cu ochi așa năprasnici, cu mâinile-ncleștate, Aleargă, ține drumul bisericii, și-n drum

Se dau creștinii-n lături, cruciți, că văd acum Ce n-au văzut în viață: văd groaza și păcatul Dar ea aleargă-ntruna să-și apere bărbatul, Căci el acolo-i singur, și dacă va sosi

Dușmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

Cucernici stau creștinii, în pace și iubire, Smerit plecând genunchii și limpedea privire, Iar clopotele cântă; dodată ei tresar:

Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par, Năvalnică s-azvârle să-și facă drum cu sila Și spaima face vuiet și jalnic țipă mila Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.

S-abat în două laturi creștinii-n drumul ei, Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate. Cu ochi așa năprasnici, cu mâinile-ncleștate Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun, Desculță, nedormită, și hainele ei spun

Că nu e semn a bine, ca-i blestem și pierzare, Pedeapsă peste dânșii, în ziua asta mare. Ea însăși buimăcită în jurul ei privea,

Căci își pierduse capul și nu-și mai pricepea Cărările; în fața bărbatului, pierdută

Privea într-altă parte, el mut și dânsa mută. Iar când el zise-n urmă: E moartă? Ca din drum Un om grăbit, ea silnic răspunse: D-apoi cum? Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână; Ardea de-ntunecată privirea ei păgână

Și buzele-i jucară de-un tremur fioros.

Văzuse cruci și facle și chipul lui Christos, El azi omoară moartea cu vecinica viață, E sfânt și e puternic, și stă aici de față Cu mine și cu tine, că toți suntem ai lui: Iar dacă plângi el tace; sub pază-i de te pui, El tace; și durerea când urlă și te face Să rupi pământ cu dinții de mult amar, el tace! Și ea, lăsând copila din mâini, a ridicat Cu vuiet pumnii-n aer: Da, cât nu l-am rugat! Lui cântec și tămâie, lui rugile și plânsul, Lui preoți și biserici și toate pentru dânsul! Că zece bani de are un biet de pe cărări În loc să-și ieie pâine, îi dă pe lumânări, Pe fumuri de tămâie; el toate ni le cere Și-n schimb ne dă-ntuneric și foame și durere. Muriseră creștinii în jur de-acest cuvânt, Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt, Și sta cu ochii-n aer și galben ca paharul: Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul. Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu?

Copilul lui e colo, și-aici copilul meu: De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă? Lăsați-mă! E moartă, și uite-i, nu mă lasă! Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o țin. Ea plânge, tot altarul de hohot este plin, Ea țipă și scrâșnește și bate din picioare, Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare. Așa-necată urlă, la Christ cătând mereu; Copilul lui e colo, și-aici copilul meu: De-al lui îl doare numai și iarăși e curmată De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată, Și mulți se dau în laturi și mulți se-ngrămădesc, Iar Christ rămâne singur, căci toți acum privesc, La zbuciumul durerii: de mulți încercuită, Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,

Și-o clipă, mântuindu-și vorbirea, de sub mâini Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgâni Și geme ca jungheată: De-al altora nu-l doare Pe-al lui să și-l învie, pe-al meu să mi-l omoare! Au scos-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat O duc acum pe brațe, căci n-a mai încetat Să țipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă. Bărbatul ei în urmă, având copila moartă La piept, e dus cu gândul și vine-ncet și trist, E soare-n cer, puternic și mândru, ca un Christ, E liniște pe dealuri și, ca o rugă sfântă Trec șoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă. E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,

Cu zâmbete și jocuri și râsuri de copii, Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare, Și nimeni nu cunoaște ascunsa lui cărare!