Poezie · 1901
Bătrânul munte
George Ranetti · 1 min
— Munte, munte, dragă munte,
Dela poale până-n frunte,
Tu porți verde-acopermânt;
Ce-nsemneaz’ acest veșmânt?
— Fruntea-mi mândră, sfidătoare,
Se înalță pân’ la soare,
Și cum razele-i cad grele
Din păduri îmi fac umbrele.
— Însă, pentru Dumnezeu
Tu ai pietre-n sânul tău?
— Când privesc jos spre orașe
Văd doar negre fapte lașe;
Și așa, de mult privit,
Inima mi s-a-mpietrit.
— Munte, mare nenoroc
Să stai vecinic într-un loc.
Nu simți tu dorinți deșarte
Să te muți în altă parte?
— Ba ei, măre, m-aș muta...
Dar a zis Christos cândva
Că dac-ar fi cu putință
Ca un om s-aibă credință
Cât muștarul în grăunte
Ar putea să zică: „Munte“.
„Mută-te!“, și m-aș muta!
— E ușor dacă-i așa!
— Aș! Eu omul l-am cătat...
— Și?..
— Tot nu mai m-am mutat!
— Munte, ești sfătos bătrân,
Eu dator ție-ți rămân
De te-nduri să-mi dai un sfat:
Munte, sunt înamorat!
— Am prăpăstii fără fund...
Vino iute, să te-ascund!