Poezie · 1901

Bătrânul munte

George Ranetti · 1 min
— Munte, munte, dragă munte, Dela poale până-n frunte, Tu porți verde-acopermânt; Ce-nsemneaz’ acest veșmânt?
— Fruntea-mi mândră, sfidătoare, Se înalță pân’ la soare, Și cum razele-i cad grele Din păduri îmi fac umbrele.
— Însă, pentru Dumnezeu Tu ai pietre-n sânul tău?
— Când privesc jos spre orașe Văd doar negre fapte lașe; Și așa, de mult privit, Inima mi s-a-mpietrit.
— Munte, mare nenoroc Să stai vecinic într-un loc. Nu simți tu dorinți deșarte Să te muți în altă parte?
— Ba ei, măre, m-aș muta... Dar a zis Christos cândva Că dac-ar fi cu putință Ca un om s-aibă credință Cât muștarul în grăunte Ar putea să zică: „Munte“. „Mută-te!“, și m-aș muta!
— E ușor dacă-i așa! — Aș! Eu omul l-am cătat... — Și?.. — Tot nu mai m-am mutat!
— Munte, ești sfătos bătrân, Eu dator ție-ți rămân De te-nduri să-mi dai un sfat: Munte, sunt înamorat!
— Am prăpăstii fără fund... Vino iute, să te-ascund!

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere