În săptămâna brânzei

Dante ce-ai cântat, Divin inspirat, Imnuri Beatricei, Ești inferior Când declară-amor Un motan pisicei! Heine, Leoparde, Musset și Verlaine, Cari-ați smuls din voi Patima ce arde, Migălind silabe, Catren cu catren, Ritmuri, rime noi, — Vai cât sunt de slabe Cântecele voastre, Față d-un cotoi Care-n nopți albastre, Subt tavan de lună Și-aurite astre, Strașnic miorlăind, Își cheamă cu jind Logodnica-brună!

A voastre iubiri. Sunt... literatură, „Erzatz“ de Natură!... Să știi vrei, Musset, Dragostea ce e? Sper că intendentul Dela „Păre Lachaise“) Va-ngădui ca să Te urci pe o casă, Ceea-n care șez. Acum e momentul, Ascultă și vezi! Totul doarme. Noapte. Numai EL și Ea, Sus, pe tinichea. Auzi întâi șoapte, Sfioase, discrete, Și apoi, poete, Cum crește un val, Gemete, suspine, Până când brutal Duetul devine. Se pupă, se strâng, Se bat, se sfâșie, Încă și iar încă, Și-n tăcerea-adâncă Par copii ce plâng, Inși în agonie, Sau draci ce se zbat Într-un crunt: Sabath, Privind cum se bat, Crezi că se mănâncă? Nu, poete, nu! E un „rendez-vous”...

Și-asta e iubirea Cea adevărată, Cum comandă Firea, Nu cum, — crede zău — Fu falșificată De geniul tău!... O, ce complicare Au adus poeții Amorului, care Nu este decât Gest banal și-urât De perpetuare Eternă a Speței.