Poezie · 1924
Invalidul
George Ranetti · 1 min
Nici stele și nici cruci strălucitoare
Pe piept el nu purtă, ca să-l însemne
Ca brav ostaș. Dar bietele-i picioare
Erau schimbate — acum cu două lemne.
Se strecură penibil prin mulțime
Părea un mort ce-așteaptă să-l îngroape;
Ca două candele de țintirime
Spuneau că-i viu doar triștii ochi sub pleoape;
El își târî pe ulița îngustă,
Un gârbov trup ce colindase-o lume:
Roșind cu sânge când maghiara pusztă,
Când albele Danubiului spume.
Un domă borțos, umflat de trufandale,
Grăbit la Club să nu scape-o partidă,
Îi dete-un brânci, și iată se prăvale
Pe pietre biata „deșcă” invalidă
L-am ridicat de jos. Și fără ură,
Spre cel ce nu-și cercă măcar iertare,
A zis zâmbind: — „E greu, pe bătătură
Să mă mai calci d-acum cucoane mare.
În gluma lui, ce-amarnică durere!...
Dar trecătorii-au râs cu poftă. Proștii!
Eu greu scârbit am fost că n-an putere,
Să-l duc în cârcă două-zeci de poștii!