Nasului meu

Din iluziile mele a rămas doar... borș cu știr: Nu mai pot iubi pe nimeni și nimic nu mai admir; — Iar comoara-mi de iubire o păstrez... nasului meu! Mare cât o Piramidă, mare ca un Dumnezeu. El se-nalță deasupra lumei noastre de mizerii... Fără dânsul n-aș pricepe frumusețea Primăverii Și splendorile Naturei m-ar lăsa nepăsător, — Căci n-aș mai simți parfumul florilor îmbătător! Fără el aș fin pericol pe vecie s-amuțesc, — Căci dușmanii mei mi-ar spune că n-am nas ca să vorbesc! Și de mult m-ar fi dat gata vreun trăznet crunt din cer Dacă n-aș avea în față acest brav paratoner!

Nas superb, fără pereche, un defect unic îți știu: Vârful tău măreț, adesea, prea e tare stacojiu!...

Ei și ce, la urma urmei! Nas sublim, ce-ți pasă ție? Ești prea mare, și de-aceea te roșești ... de modestie!