Noul camarad

În ocnă, — țintirimul de cugete pătate — La poartă unul bate. Nu i-au fost pus pe spate veșmântul cenușiu Lințoliu trist ce-mbracă p-un îngropat de viu: El are-o rămășiță de straie militare. Și toți nenorociții, care ciopleau în stâncă, Priviră cu mirare Ciudata arătare, Ce mai avea pe umeri vagi urme de galoane, Și i se-nfățișară, corecți ca în saloane: — „Eu, zăpăcit d-alcol, Am făptuit cinci spargeri de case ș-un viol”, — „Eu, o delapidare”. — „Eu, falsuri mari în scripte”. — „Eu jefuiam de scule cadavrele din cripte”. — „M-am cununat cu două Neveste legiuite, — Bigam sunt, păsă-mi-te”. — „Eu, am ucis pe maica”... — „Dar tu... dar tu ce stai ca Vițel la poarta nouă”?... Îl întreabă răstit Pe cel curând venit, Îl întrebă ocnașul cel mai bătrân din ceată. — ,,Ce cați la noi? Arată Și tu, ce val vrăjmaș Aici te-a lepădat? Care ți-a fost păcatul?” — ,,Eu”? bâlbâi-ntrebatul... „Am fost... am fost... ostaș... „Și țara... mi-am trădat...”

Cu scârbă toți ocnașii de el s-au depărtat, Și-n stâncă ei loviră cu forță ca titanii, Spre-a-năbuși ecoul sinistrei spovedanii.