Poezie · 1924

Solul de la Mărășești

În Areopagul, din odaia sumbră, Unde solii Păcii stau tihnit la sfat, Vine făr' de veste, se strecoar-o umbră... Cine-i musafirul? E nebun sau beat?

Să tulbure-asemeni solemne tabieturi De-nțelepți, au cine, cine a-ndrăznit?! Un lacheu în haine de lux cu firoturi Vru s-alunge grabnic pe cel nepoftit.

Dar umbra îi spuse: — „Domol camarade! Deși n-am cu tine straie boierești, În soborul ăsta un loc mi se cade, Căci eu sunt din ăia... morți la Mărășești!”

„Sunt ostaș din gloată, și p-a, mea tunică O cruce cu spade d-aur nu vedeți; Dar pătrund aicea, mândru, fără frică, Deși am doar crucea, de lemn cu lopeți”

„Eu și frații cari s-au jertfit ca mine Să vorbim de pace ar fi vorbă-n vânt. Noi pacea găsirăm, în sfârșit, d-a bine: Pacea sigilată c-un pumn de pământ”

„Am împins tranșeea mai, adânc c-o palmă În adâncul brazdei; și, acum, și noi, Trăim viață dulce, adormiți d-avalmă... Parcă niciodată, n-ar fi fost război!”

„Însă auzirăm că și voi vreți pace. Ș-atunci toți ostașii vecini de mormânt. M-au trimis pe mine ca să viu încoace, Căci aicea, cică, și ei au cuvânt!”

„Eu-s răcanul Tudor, leatul op'zeci șapte... Co muiere-acasă, un fecior pă front, Ș-o scroafă-n ogradă cu purcei de lapte... N-am fost mehenghi tare, însă nici prea tont”

„Dup-un an de luptă, m-au ucis vrăjmașii. Hei, dar secerat-am și eu mulți din ei! Nu mă plâng de mine, deci. Da-mi plâng urmașii: Nevasta, copilul, scroafa cu purcei”.

„Boieri dumneavoastră, ei mi-s toaț-averea! Ș-aidoma-i păsul ălorlalți soldați. Scroafa și flăcăul, purceii, muierea, Când tocmi-veți pacea să nu ni-i uitați!”.

„Mai ales ograda! Pământ doar o falcă... Da-i pământ cu sânge de străbuni muncit! Să știți că dușmanul venetic d-o n-calcă, Pe veci neamul vostru e afurisit!”

„Nu dați nici un deget din pământul Țării! Neamț, Bulgar, Turc, Ungur, oricine-o-ndrăzni Să vă ceară asta, — rostul adunării Voastre pentru pace merge pân-aci!”

„Blestem, altfel, cade crunt din bolt-albastră Dacă la tocmeală v-arătați sfioși, Dar și mai grozavă-i! chemarea, noastră D-aici, din mormântul sfinților strămoși!”

...Astfel grăi umbra. Și ieși din sală, Fără să crâcnească nici un înțelept, Doar lacheul, țanțoș în livrea de gală, Smerit zise: — „Prost e, dar vorbește drept!”