Poezie · 1924

Viorele... Rândunele...

Un mănunchi de viorele Ieri am căpătat. Ș-acum Simț un zvon de rândunele Fluturând spre mine în drum

Fiindcă ele sunt pristavii, Viorelele de ieri, Ce vestesc pe solii slavei Dulcei zâne Primăveri.

Cu ce dor aștept solia Ș-a lăstunilor pribegi Ce-au trecut prin România, Doar tu, suflet, înțelegi.

Păsări dragi, premergătoare Reînvierii din April, De la robi ce-aduceți oare Unei inimi în exil?

Au zburat-ați pe la casa Cu geamlâcul înflorit? Era tot în locu-i masă Unde-am plâns și am muncit?

Patul unde pe-ndeiete Aș fi vrut odat’ să mor; Și icoanele-n perete, Erau tot la locul lor?

Cărțile, cărțile mele, Vechi izvor de bucurii, Tot acolo-s, rândunele? Tot acolo?... Ori, pustii,

Între ziduri înnegrite D-al războiului crunt foc. Doar odăile cernite Plâng un neam făr’ de noroc?

Ori, — durere-ngrozitoare Ce secatu-m-a de plâns, — Calcă brutele-n picioare Tot ca cu iubire-am-învins?

Hai, degrab-aduceți veste! Înainte ca să mor, Vreau să știu. Și, oricum este, Voi stă lemn nepăsător.

Căci simțirea-n veci mi-e stinsă. Și în trupu-mbătrânit Numai ura, ura-aprinsă, Urlă: Încă n-ai murit!

Nici o lacrimă pe gene N-oți vedea, de-i chin și jaf! ......................................... Dar de voi zări în pene, Rândunele, — un pic de praf,

Poate-atunci o-nduioșare Să-mi redea vechiul avânt, Și să sorb c-o sărutare Colbul sfântului pământ!