Erostrat

Era seară și-ntre nouri soarele s-acufunda, Când din Efes tot poporul de la giocuri se-nturna; Cuprins încă de plăcerea a priveleștei frumoase, Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase; Deodată, prin tuneric, ceriu-n giur au scăpărat; Tot poporul stă pe loc Și-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat Îl văzu cuprins de foc. Îndărăpt aleargă iute, spăriet acel popor, Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie agiutor.

Pintre fum, prin caldă boare, Prin scânteielor lucoare, De aproape agiungând, Iată că au însemnat Un om repede mergând; Era acesta Erostrat.

Ca turbat de nebunie, Ținea-n mână o făclie, Și prin strigătul cumplit A sa faptă au vădit. A poporului, deci, ceată, De mânie înfocată, La giudeț pre el îl cheamă Și-osândire cere dreaptă Pentru astă crudă faptă; Erostrat stă fără teamă. Îl întreabă ce păcat L-astfel faptă l-au mânat? Cercetează dacă n-are Vun cuvânt de apărare. Ori din groapa-ntunecată Furia înveninată Fărmăcat-au a sa minte, Încât barbar s-au atins De atâte lucruri sfinte, Pe Diana au aprins. Au dărmat a ei icoane, Prețuite-n milioane, Templul ei au nimicit, Ce-i lăcaș de zei dorit Și-i misteriul de lege, Faima Greciei întrege! Dar Erostrat, nepătruns: Dede atunci acest răspuns: Am dorit ca al meu nume Cunoscut să fie-n lume; Iată-mi fapta și prihana, De-asta ars-am pe Diana! Inima-mi de venin plină, Mintea fără de lumină, De ambiție orbit, Neputând să fac nimic, Lucrul ce-i de alții urzit Hotărât-am ca să-l stric. Vreo mustrare nu îmi vine; Trist Efesul ca să fie, Nu cer alt decât de mine Să vorbească și să scrie!

Dar giudețul declărează: O, de răle făcător, Prin virtute să câștigă numele nemuritor! Cel ce criminale face, de ambiție îndemnat, Bună faimă nu câștigă, ce în veci e blestemat; Vei muri la întuneric, defăimat de-ntreaga lume, Și epoca viitoare n-a cunoaște al tău nume!