Poezie

Turnul lui But

Gheorghe Asachi · 4 min
Între toată românime, Mai frumos și milian, Mai puternic n-a fost nime Decât Butul moldovan, Că, oștean și vânător, Fericit fu și-n amor.
Iacă buciumul d-aramă, Ce-n Suceav-a răsunat, La resbel pe junii cheamă Cătră țărmul departat, C-Alexandru domnitor Dă Poloniei agiutor.
Dar cu Butu-i logodită Fiia a lui domnitor, De el Ana despărțită Suspina-va de amor; Butu-i dă parola sa C-a veni ș-o va lua.
Doamna, plină d-umilință, Giuruirea i-au păstrat, Dar amantul o credință Pentru alta au uitat. Cine calcă-al său cuvânt N-are pace în mormânt.
Oastea de la țări streine De un an s-au înturnat, Însă Butu nu mai vine; Aleu, poate-au răposat! Doamno,-i timp de măritat, De giunia ta-i pacat!
Vai de har, de sănătate, Ca stele ochii sănini, De-a lor lacrimi neuscate Turbure-s amu fântâni, Că un altu pețitor Mâna-i cere și amor.
Toți boierii vin din țară Și un prinț cu svita sa; Ana plânge în camară Că pe But nu poate-uita; Popa mâine va serba Și pe doamn-a cununa.
Zice doamna credincioasă: Nu merg la altarul sfânt Și voi fi mult mai voiasă, De m-or duce la mormânt. Dacă Butu nu e viu, Patul nunțe-i un secriu.
Însă-n ziua de urgie, Are multe doctorii O bătrână, care știe Și descânteci face mii. Hârca veche, pe ascuns, Duce doamnei cest răspuns:
S-alungi popa și pe mine, Va veni azi Butul tău; În ursita-i mântuire, Ea va drege precum vreu; De la crivăț, de l-apus, Bune farmeci ț-am adus.
De la codru buruiene, Iarba zânei de la Prut, De la vultur două pene, Iar tu, doamno, de-a lui But, Te rog, părul ca să-mi dai, Ce de suvenirul ai.
Din păr șerpe vom forma, Două inel-oi împreuna, Din mic deget sânge-ai da Și pre șerpe voi giura, Cu inel oi descânta, Va veni și te-a lua.
Doamna-n hârcă se încrede Și se-mplântă în pacat, Butu-ascultă, el purcede De la țărânos palat, Nu cum mersă la război, Doamno, oare nu-i strigoi!
În somn toată curtea zace; Doamna-i trează; au sosit Miazănoapte, paza tace; Pas de cal s-au auzit, Iar dulăul priceput, Ce urla, se făcu mut.
Poarta curței se deschide; Pintre păzitorii mii, Nu-s ce umblă, o deschide Și închide ușe trii; Iată-l în alb îmbrăcat Pe-așternut s-au așezat.
Trece clipa cea duioasă, Calul rânchează mereu: Rămâi, Ano, sănătoasă, Că m-așteaptă roibul meu, Au cu mine vei veni Ș-a mea purure vei fi.
Luna luce, Butul fuge Preste munte, prin hârtop, Vântul șuieră și muge, Roibul sare în galop, Ș-amu-i duce p-amândoi, Doamno, oare nu-i strigoi!
Printre plaiuri, căi secrete, Trec la codru și s-aud Gemând bufnele spăriete, Mereu urlă lupul crud; Din tunerec ochii săi Luminează ca scântei.
Din ceri luna-amuși s-a trece, Roibul meu, hai la galop! Nouă măguri și stânci zece Avem încă ș-un hârtop. Nouă râuri a sălta, Păn cucoșul va cânta.
Unde mergem? Unde?-Acasă, Chiar pe culmea lui Pion; RarŁori omul pe-aici pasă, Lângă a Dochiei tron, Unde turnul meu va sta, Ce-n veci nume-mi va purta.
Dulce-odor, ah, calul ține, Că de spaimă abia șed! Pe șea pune ambe mâne, Dar în dreapta ta ce văd? Testamentul cel sfințit, Care popa-au dăruit.
Calul nu-mi stă așa-n pripă, Că în fugă este-acum, Testamentul dă-l în ripă, Ține-te, c-avem rău drum! Roibul, parcă ușurat, Prăjini zece a saltat.
Preste lacuri și păraie Trec mânați d-un rece vânt; Ici, colo, câte-o văpaie Saltă d-un pe alt mormânt, Și pe drumul zburători Petrec mirii călători.
Stă, ascultă-mi a mea rugă De om cale nu-i aici! Calea-i bună pentru fugă, Urmă nu-i pintre potici; Pedeștri oaspeți aici nu-s, Că-i duc alții tot pe sus.
Răsăritul se înfoacă, Roibule, hai în galop! Păn va bate popa-n toacă Avem încă un hârtop, Piatra Teiul a ura Păn cucoșul va cânta.
Ah, iubite, frâul strânge; Sărind calul acel râu, De o stâncă mă va frânge! Ce-ți atârnă de la brâu? Sunt metanii de la schit, Ce-un sahastru-au dăruit!
Ce metanii fioroase, Că a roibului ochi scot. Vezi cum tremuru-l răzbate! Deci aruncă-le de tot! Roib-atunci pe munte-nalt Ia o milă într-un salt.
Cele pietre ce să fie, Cele cruci și săpături? Nu sunt cruci, ce e tărie Curței mele dimpregiur; Pre zid dacă voi sui, Calea-n veci vom mântui.
Ce-ai stătut, o, dulce-odoare? Roua m-a muiet de tot; Răce-i vântul chiar la zoare, Să-ți urmez de-amu nu pot. Tremură soția ta, Copere-mă c-o manta!
Dulce doamno, iacă-ndată Eu voi pune pe-al tău sin A me frunte înfocată, Ce mă arde ca venin. De ea piatra s-a-ncălzi, Doar ceva m-oi răcori.
Ce colană-i ferecată? Crucea care mam-au dat! Cruce-mpunge ca săgeata, Fruntea me a încruntat; Să nu pați de ea și tu, Crucea leapăd-o de-amu!
Căzând, peri acea cruce, Butul doamna-n braț a strâns, Cel ce mână, cel ce duce, D-un foc vânăt s-a aprins. Roibul hohot d-om a dat Ș-încă-o stâncă a saltat.
A Dochiei piatra tună Și cucoșul a cântat; Din Hang clopotul răsună, Când săhastrul a tocat, Iar cu discul strălucit Soarele au răsărit.
Dimineață, când să vie Sântul popa la palat Să serbeze cununie, A pierit doamna din pat! Pre Pion turnul lui But De atuncea s-a văzut!

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere