Amăgiri — Ion Pillat

Cuprinde înserarea cetatea de cărbune

Cuprinde înserarea cetatea de cărbune. În aer catedrala prin nori gonaci pe cer, În preajma lunii pare un sloi oprit de ger, Sfidând Împărăția banchizelor nebune.

Jos dorm, înfrânți de truda silințelor străbune, Învinșii să nu vadă cum pe lunarul cer

— Ca albatroși fantastici din țările de ger, — Himerele vin noaptea de trai ca să-i răzbune.

Nu va găsi niciuna o inimă, o casă?... Tăcute taie ceața orașului închis: Arare câte-una din zbor înalt, se lasă.

— Zadarnic zbori în visul de pene al Himerii, Și ești stăpân o clipă în căzătorul vis, O, tu, robit de-apururi de ghiarele durerii!

Vino... e ceasul prielnic!

E ceasul când amurgul s-a stins în heleștee, Când se podește apa lor rece cu cleștar; Când luna în pustiul tăcutelor alee Declină printre ramuri spre ultimul pătrar;

Când noaptea se aprinde cu pâlpâiri de rază, luminând dorința cu umbra unui vis,

Și când ninsori de raze prin crengi se estompează Umbrindu-ne visarea și dorul nedecis.

E ceasul când, nălucă, pe-a codrilor cărare Se furișează vântul prin foșnetul de foi, Asemeni prevestirii melancoliei care S-apropie, se lasă, și se strecoară-n noi...

Și când simțind în tine nelămurit, primejdii, Îndrăgostita nopții o chemi ca în trecut; Când iar șoptești la lună cuvintele nădejdii, Deși nu porți nădejdea în sufletu-ți tăcut.

E ceasul când Iubita în glasul tău se-ncrede Cum se-ncredea pe vremuri în vechile băsmiri; Când flacăra ea încă în ochiul tău o vede, Deși scrumit e focul atâtor întâlniri...

Și când iubirea noastră s-a stins în amintire, Când inima e rece, podită cu cleștar; Și dorul pe-a aleii pierdută amăgire

Se duce ca și luna în ultimul pătrar.

Roata morii (Ion Pillat)

Pe ceruri amurgiri revin. Ascultă: Un clopot sună tainica-i dojană... Vuiri de vânt, și freamăte, și șoapte Descresc, și cresc, și tac pe nesimțite. Și bruma lunii cade multă, multă Pe munte, pe pădure, pe poiană, Pe inima-ți bolnavă de fetiță. În banul vechiu la care călătorii Ca noi se-opresc să șadă peste noapte Cu suflete și gânduri, ostenite. Acum în noapte cântă roata morii, Și s-a ivit nisip mărunt de stele Sub limpezimea cerului senin. — Și speriată stai privind la stele, Și trupul tău mă roagă din privire: Iubite, azi la pieptu-ți nu mă frânge. Preschimbă-ți azi dorința în iubire. — Dar trist zâmbesc privind păpușa mea.

Afară-n noapte plânge roata morii.

Pe claie

Îmbălsămat e părul tău ca fânul Ce poartă flori cu lacrimă de rouă; Și ochii tăi sunt limpezi ca și roua.

Întinși pe floarea fânului, pe claie Visăm în miezul nopților de vară... Prin ramuri răsturnate vântul trece Cu glas de val rostogolit departe... Sub noi e cerul limpede ca marea Zărită pe-noptate printre ramuri, Cu stelele, fanaluri de corăbii, Aprinse-n port de mâna înserării. Spre alt liman plutește fiecare: Din mersul ei urzind eternă lege, Și dintr-un glob de lacrimi și de tină, Creând pe cer deplină frumusețe. Ce-mi pasă dacă-n ele tragedia Pământului, tăcut se desfășoară. — De-s oameni, de-i durere și de-i ură, În stele sus, ce-mi pasă — când e steaua În ochii tăi și pe zenit, lumină.

Pescarul

Sub stele, ce străbat cleștarul nopții Și-nvie luciul apei, iazul este Un cec visat de sălcii credincioase, Îngenunchiate pentru rugăciune.

O lotcă se desprinde-ncet. — Lopata Ei cade cadențând singurătatea.

— Pescare, ce îndrumi din vâslă luntrea Pe-un iaz cu stele sau pe-un cer cu nuferi, Și stai încovoiat ca sub o cruce, Ridică-te-n picioare, — Fii profetul Semeț, ce-azvârle tuturor Cuvântul, Și pescuiește-n suflete vecia. Năvodul tău desface-l, — îl aruncă!

Ai prins luceafărul din cer! — Scânteie Cu solzi de-argint, tremurător în plasă. Și stea cu stea în juru-i, înstelarea: În bură și-n ninsoare de lumină, În picături de ploaie sclipitoare, În grindină tăcută de luceferi, Prin plasa ta, pescare, se adună.

Apleacă-te puțin, trăgând de mreajă: Un univers se clatină (pe valuri). — Apleacă-te mai mult pe el: sub tine Ard stelele acum așa de-aproape Că umbra mânii tale le atinge. — Ținându-le legate în rețele, Voivod te crezi, stăpânitor pe ceruri, Și te apleci puțin, mai mult deodată: Brusc, umbra ta din ape îți răsare. — În lături feri: și cerul iar coboară, — Și îl privești mai doritor, pescare, De când presimți că poate e departe...

Revine lotca-n țărm, în zori. — Lopata Ei cade întristând singurătatea.

E zi. — Pe iaz sa răsfirat cununa De nuferi albi, bătută-n stele de-aur... La mal un om își trage plasa goală, Și stă încovoiat ca pentru rugă.

STRUNE

• Trei călări

• Balada privighetoarei

• Amurg

• Clopot

• Balada viselor

• În preajma nopții

SONETE

• Rodis

• Drum de noapte

• Sapienția

• Spre ghețari

• Trandafirul

• În strană

• Iubitei de departe

• Acuma pe vecie ne leagă împreună

MADONNA MIA

Sub bolta viței înflorită, Cu dulce umbră adumbrită, Ca din icoane răsărită, Zării iubita mea în vis. În chip de sfântă florentină, Cu ochii limpeziți de vină, Trecea plutind într-o lumină De paradis.

Apoi urmând a lor stăpână, Mai albi ca mieii dintr-o stână, Veneau ținându-se de mână Cuminți, doi heruvimi copii. Sub paza aripelor sale Cântau ca-n strane ogivale De răsuna întreaga vale Cu melodii.

Și inima fără de veste Mi-a înflorit ca 'ntr-o poveste, În cace nu știi visul este Predomnitor sau dacă nui-i; Ca-n țara basmelor în care Nu crezi de-i Așteptata-n zare, Ori mincinoasa arătare A nimănui.

Sub cort de ramuri veștejite, De goana norilor umbrite, În vremea frunzelor cernite, Văzui aievea ori în vis Pe-un pat de flori de beladonă, Un chip de palidă madonă Într-o lumină monotonă De cer închis.

Iar peste frăgezimea feții Ochind privirea lor, semeții, Vegheau în taina dimineții Nepăsători dol îngeri rei... Și-n fâlfâiri de aripi grele Umbrarul patimelor rele Îl așterneau ca largi zăbrele Pe fruntea ei.

Și inima-mi fără de veste Se veșteji ca 'ntr-o poveste, În care toamna doamnă este Pe racla recelui pământ, Și n-a 'ntrebat pe negrii îngeri Pe cine duc fără de plângeri, În ale zorilor răsfrângeri,

În spre mormânt.

VEDENII

• Naufragiatul

• Dai Nippon

• Iazul

• Thule

• Artemis

• Noapte pe stepă

• Cântecele cazacului

• Dușmanii

• Turla

CASA AMINTIRII

• Nu știu în care seară

• Mamei mari

NOCTURNĂ

Prin nucii din vie, pe plopii din zare murea asfințitul, și-n mine murea, și-n geamul ferestrii deschise pe vise. În toamnă târzie, în luna Brumar, când frunze luându-și răvașe de drum au aripi de vânt, și zboară ca păsări acum, la pământ.

De la cules, atare ori, venea un cântec vechiu, un cântec vechiu de dor, de jale, plângând aleanul tuturor, agale. Și glasuri de fete cu umbra veneau, și scârțâia pe caldarâm un car pe dealuri cu lună, pe-urcușuri ninse cu var.

Visam în noapte... visam... De ce deodată m-am trezit străin în locul unde am crescut tovarăș altor vremi? Mă minunam de parcă ieri sosisem ici pe lume. Și-am auzit afară ca-n mersul de șoareci în noapte venind, și-am tresărit uimit.

Pe scara de piatră ce urcă-n pridvor, recunoscui un neam întreg. Cu cât priveam necunoscuții-i cunoșteam. Erau precum fusesem: copil, băiat, flăcău... tot ce-a trăii odată, tot ce-a pierit de mult.

Cu fețe albe ca de morți, cu vii priviri tăcuți veneau: cei mici în frunte, cu ochii mari, cu plete lungi cum le purtam pe-atunci. Zâmbeau cei mici, și după ei mai gânditori pășeau cei mari spre mine. «Tot țintirimul meu de morți adânc îl port în fund de suflet îngropat».

— Strigai de spaimă — «Ce-ați venit»! Nimic n-au spus, Cu ochi mirați priveau cei mici nevinovat și lung. «Ce vreți? răspundeți!“ am țipat. Nimic n-au spus, dar ochii lor simțeam cum mă străpung. De groază mută, am șoptit: «Pieriți, pieriți...» Nimic n-au spus, dar pașii lor mărunți în depărtări i-a dus.

În toamnă, târziu, în luna Brumar, când frunzele joacă-nvârtite pe drum cu vântul în horă cu ele, am priceput: veniseră să-și ia răvaș de drum, să plece și ei cu frunzele moarte, departe, departe...

Și m-au lăsat singur acum, ș-un aprig dor m-a înjunghiat, un dor de ducă după ei, — după copiii ce s-au stins în mine, să plec în noapte, să plec...

În vie, în geamul fereștrii închise, și-n mine, amurgul murise. De la cules, din când în când, un cântec vechiu, un cântec vechiu venea plângând... Adus de vânt, în vânt adie pierind în vânt. Și singur stau străin, visând.

I

Te iau, te strâng la pieptu-mi. — Copilo, ce departe Te simt! Căci vezi acuma e ceasul liniștit, Când bate iar la garduri cu pasul ostenit

Cobzarul toamnei, vântul în strai de frunze moarte.

Nu plânge... E zadarnic și oaspele-i poftit. Fu scris să vie astăzi purtând a morții carte. Și toate câte fost-au, ne par cum sunt: deșarte. Deschide numai poarta, rostindu-i bun-venit.

Deschide largă poarta, bătrânului cobzar... Ne-o spune jalea veche uitată de demult, Și hora amintirii se va roti mai rar.

Auzi? Se depărtează spre zarea de cenușe Cu sufletele noastre... Sunt singur și ascult, Cum bate veșnicia în pieptu-ți de păpușe.

II

Pe drum mergeam alături. — A toamnei melodie, Tăcută se lăsase cu seara peste vie; Prin codrii de rugină, pe pajiștea pustie Simțeam un freamăt parcă în suflete că-nvie.

Era un zgomot dulce și dureros, un cânt Ce-n inimi se născuse și-n ele ni s-a frânt. Apropiați deodată și fără un cuvânt, Am stat să ne petreacă al toamnei rece vânt.

Și tu mi-ai spus: Trecutul întreg nu e trecut; Din el iubirii noastre să făurim un scut. — Dar vocea ta în umbră părea o nălucire...

Eu ți-am răspuns: Trecutul rămână în trecut, Căci clipa veciniciei mi-o dai dintr-o privire. — De ce în umbră glasu-mi părea o amintire?

III

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge, Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum, O! nu-ncerca nici mila, și mâinile nu-ți frânge. E prea târziu să crească jătaticul din scrum.

Nu vezi ce toamnă tristă? — Cu pete mari de sânge Se irosește frunza pornită-n zbor pe drum. Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge. Prin codrul de cărbune plutește-al iernii fum.

— Răspuns-ai: La Văratec, din vremuri legendare O Sfântă-i zugrăvită de un necunoscut. Icoana byzantină un farmec straniu are,

Căci veacuri după veacuri s-au perindat tăcut, Răpindu-i strălucirea, dar tot mai blând ne pare Obrazul ei, asemeni iubirii ce-a trecut.

IV

Pustie e grădina, pustie casa toată

În care o iubire crescuse an cu an.

Ce mari sunt azi copacii! Sub ramuri de castan Pridvorul alb în frunză de iederă înoată.

Fântâna părăsită rămas-a fără roată, Se pierde șerpuirea potecii într-un lan, Și sub moscheea verde a codrului, persan Covor aștern arinii în zilele de zloată.

Cărările înguste zadarnic le cutreier! Străine îmi sunt astăzi, sau eu le sunt străin? Dar neschimbat prieten un țârâit de greier,

Acelaș ca și-atuncia, în clipe de tăcere Reînflorind visarea cu roze efemere, Îmi sângerează pieptul cu-al amintirii spin.

V

Plutașul Moarte trece pribeag pe râul lumii. Iar după dânsul veacuri, popoare,-n jocul spumii, Târâte de puhoiul pătat de înserări, Se scurg spre vecinicia potolitoarei mări.

Și Moarte surugiul, cu frâu-n dinți, călare, Noroadele gonește pe-a timpului cărare. Iar, veac de veac se leagă în urmă: nor de scrum, Și pulbere s-așterne prin praful de pe drum.

Și Moarte pivnicerul din toamnele târzii, Ciorchine de popoare ca struguri culegând, La linurile vremii le duce cu pas rar.

Dar pentru noi, Iubito, al morții lăutar Să cânte. — Simți cum piere trecutul rând pe rând, Uitarea cum burează în suflete pustii?...

ULTIMA NOX

Crivățul, milogul iernii, tot mai bate la fereastră. Stam acasă pe un jeț privind la foc...

Gol cerdacul, întuneric ;

doar la geamuri, când și când, flori de ghiață minunate prinse de amurg sclipeau, tremurând câte-o clipă —ca de frig.

Trosnea focul.

Umbre, rânduri se jucau urcând pereții; iar în fața-mi sta oglinda, sta oglinda, iar în fața-mi stam și Eu.

Era ger...

Mi-aduc aminte eram trist, ursuz și singur, singur așteptând la noapte musafir pe Anul nou.

Și gândeam cu râs amarnic: ce-mi va cere musafirul, ce-o să-i dau și ce-mi aduce?

dar știam de mult ce vrea.

Deci privind la mine-n față, am grăit:

Da, o să vie.

Te va lua sărman tovarăș cum a luat și frații tei și în groapa amintirii te va pune Anul nou.

Vei dormi cuminte — Cine știe vei visa de mine, poate fără de prilej atuncea voi simți un straniu dor, și nepricepând voi plânge.

Vechiu tovarăș, o să vie

Anul nou. —

Sufletul meu din oglindă n-a răspuns, dar am văzut doi ochi blânzi... și un trecut mă înfiora cu ruga lui smerită, mută... Frig mi-era.

Trosnea focul adâncindu-se-n cenușe. Negre, lungi umbre rânduri se jucau urcând pereții. Simt cum visul le întinde și le duce tot mai sus... și cu ele mă topeam în întunerec.

M-am trezit? — târzie noaptea, și trezind ciudat oglinda, jarul...

Ș-am zărit cu ochi de spaimă tocma-n față două chipuri gemene și nu.

Unul se ștergea ca bruma unei seri de toamnă sură cu privirea grea de gânduri și de trai și de dureri, Limpede ca primăvara, altul se ivea.

Oare s-a lăsat o bură?

Scuturându-se-n cenușe, trosnea focul,

Scântei mari ca luceferii din basme, își luau zborul spre pereți, Simt cum visul le aruncă și le sparge tot mai sus...

și cu ele pribegeam prin constelații.

Soare!

pe podele s-a vărsat și pe tavan.

Tot văzduhul e lumină, toată casa...

iar afară ce zăpadă care râde către geruri cu dinți albi! Cerul a stropit copacii cu polei de pietre scumpe.

Zurgălăi de sănii... bice...

vin cu vântul, cu el pier.

Și sculat eu sorb lumina;

mă simt însumi o scânteie și-un izvor neînceput ce fâșnește într-altă viață.

Capu-i gol de amintiri, gol de gânduri învechite, și de vise.

Nu mai e nimic?

E setea nesfârșită de a trăi într-o lume parcă nouă.

Vesel și mirat, gândit-am:

Astăzi am un suflet nou. —

Deci râzând de nebunia-mi, ridicai în față-mi ochii, dar rămas-am alb de groază, împietrit, zărind oglinda, și pe-acela care-n trupu-mi sta privind, privind la mine.

TEMPLUL MEU

Nu e moscheea sfântă, în nopți de Ramazan

Când umbra de pe lespezi se-nalță ca o mare, Și candele-atârnate de boltă, funerare

Veghează stranii slove culese din Coran;

Pe când desculți Moslimii, proptiți în frunte, visul Nedezlegat, dezleagă.

Nu e nici catedrala scăldată în amurg, Cu stâlpi zvârliți spre ceruri ca brațe rugătoare, — De veci încremenită pe-a timpului cărare, — Ca lacrimi stropi de apă din cripte negre curg; Pe când plecați Creștinii, proptiți în piatră, visul Nedezlegat, dezleagă.

E casa bătrânească sădită printre nuci,

Pe-un vârf de deal. — În toamnă, pe gardul de uluci, Atârnă grape grele, dulci strugurii, și-n vii Își împletesc albastrul cu frunze ruginii... Dar sita înserării suflată-n aur, visul

Nedezlegat îl lasă.

CA-N POVESTE

Domnea în vremea veche un Crai și o Crăiasă. Ei, buni ca alba pită, dospită de pe masă, Purtau zăpadă-n creștet, și primăveri în piept, Căci gândul le fusese și blând și înțelept; — Și flori târzii crescute sub neaua iernii-n drum, Doar amintiri de bine mai culegeau acum.

Dar le certa norocul un singur rău mereu: Copii să aibă-n casă nu dase Dumnezeu,

Și mult le-ar fi fost dorul s-adoarmă-o zi pe spate Ca brazii de la munte cu crengile rotate, Umbriți de însă-și umbra roditului vlăstar. — Nădejdile apuse ademenesc mai rar,

Și vă găteați obștește și singuri spre mormânt, Când se-ndură Prea Sfântul de traiul vostru sfânt, Și-o bună dimineață trimise-n casa voastră Un pui de fată-adusă de-o pasăre măiastră. Iar când v-ați zărit visul alăturea de voi, Albastrul din privire v-a înflorit. Apoi

Ileana i-ați pus nume ș-ați poruncit să fie Botez cum n-apucase a voastră-mpărăție.

Din patru părți de lume, acum curgeau șirag La Curte musafirii cinstiți — de ți-era drag Să vezi voinicii mândrii din șea cum se desprind, Și mândre Cosânzene pe praguri răsărind

Ca floarea după ploaie; vestiții Împărați Cu pravila în mână și-n zale îmbrăcați,

Vlădicii, cuvioșii, în cârje și-n potcap, Și cărturarii gârbovi ce poartă lumea-n cap... — Dar iată și o zână în mersu-i legănat... Ea portul la păiajen în zori și la lucrat În două ițe numai, când iarba moale, naltă Adună pietre scumpe și rouă laolaltă...

De borangic năframe pe plete lungi îi flutur' Și poartă în spinare o aripă de flutur,

Și unde-i zboară ochii s-aprinde strop de soare... Iar Luna, însăși Luna, veni cu Carul Mare, Când noaptea învelește pădurile de rodii, Și vezi trecând pe ceruri rătăcitoare zodii... Piticii de la munte cu graiul ne-nțeles

Drept cărucior de poștă, în pripă, și-au ales Ciuperca roșe trasă de patru iepuri sprinteni Ce Broască, surugiul, îndeamnă dând din pinteni, Iar când sunând din frunză pădurile de laur Deschiseră cărare, sosi și un Balaur...

Luceferii veniră călări pe curcubeie,

Și Soarele, departe mai mult nevrând să steie, — De necrezut povestea-i, dar încă nu vă mint — Ivitu-sa din umbră cu nimbul lui de argint... Și a trăit fetița de-mpătat

Mai mândră ca lumina lunii pline,

Dar ochii ei aveau priviri străine

Și inima-i era cleștar curat,

Căci Dor nu turburase niciodată

Cu visul lui, visarea ei de fată.

Venit-au ca s-o ceară la părinți Din patru părți din lume, pețitorii; Ea îi oprea cu zâmbetul surorii, Și îi gonea cu ochii ei cuminți... Și fruntea Împăratului se-ncruntă, Dar casa lui rămase fără nuntă.

Zadarnic întruni bătrânul Crai, Cu zor la Curte babele și vracii, Din trupu-i tânăr să alunge dracii, Și s-o îmbrace cu-al miresei strai, Copila lui rămas-a de zăpadă: Plecat-au pețitorii toți, grămadă.

Și luni de zile au trecut, și ani... Sub arcuirea merilor în floare, Se plimbă singură-n apus de soare Domnița străjuită de castani; Când, iată, în vederea-i nu se-ncrede, Pe Făt-Frumos călare că mi-l vede.

Semeț grăiește fiul de-mpătrat: Prin șapte țări venii, Domniță dragă, Iubirea ta să-mi fie ca o fragă Unui drumeț de drumuri însetat. — Obrazul fetii i se face nalbă, Pe-un ram de măr își culcă fața albă.

Încet răspunde fata de-mpărat: Când ramul meu purta-va măr de aur, Eu voi simți al dorului tezaur. Ia ramul și te du neturburat! — Și Făt-Frumos îl ia cu minte dreaptă, Spre Răsărit nădejdea lui se-ndreaptă.

............................................................

Și primăveri de-arândul se înveliră merii, Și iarna foi de aur din pomi a scuturat, Și ea privea amurguri pe drumul depărtat, Pe care el pornise în zarea primăverii...

Dar primăveri și ierni, pustii sau îngropat, Și nu s-a mai întors feciorul de-mpărat.

LA CULESUL VIEI

• El — ei(1)

• Ea — lui(1)

• El — ei(2)

• Ea — lui(2)

• Izvorul amintirii

CÂNTECELE MĂRII

Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă, Unde-și moaie doar aripa zborul unui elcovan, Să-ți aduc din fundul mării ca pescarul năzdrăvan, O minune să desfete nostalgia ta bolnavă.

Și prin valuri translucide cu vibrații de fosfor, Unde tremură sargasul și se-nalță goemonii, Lângă stelele de mare cu-nflorirea anemonii, Scufundat-am în adâncuri dorul meu lampadofor.

Cu lumina într-o mână și într-alta cu tridentul, Gol, purtând în ochi iubirea, și năvodul între dinți, Dar purtat de amăgirea unei veșnice credinți, A lăsat să-l năpădească și să-l tragă-n fund curentul.

Pescui ursine rare, mărgărint cu luciu de stea, Pe nisipuri fabuloase ca grădinele Golcundei, Când cu soarele, din zare vine cavalcada undei Cu penașuri de lumină și cu coamele de nea...

Și culese flori de nufăr — ce pe țărm erau meduze, Scoici trandafirii ursite s-aibă-un farmec feminin, Când în adumbrirea zilei valul mării e senin, Și în limpeziri de vise formele devin confuze.

Lumină smaraldul arctic sub ghețarul triumfal Duse plasa în azurul însoritelor escale, Și din apa nemișcată până-n ape tropicale Toate mările cuprinse le aprinse val cu val.

Răscolind prin oceane irizatele vitrine

Cu crengi roșii de coraliu și cu alb mărgăritar, Dorul meu și-a tras năvodul din talaze pentru tine, Dar în el găsit-ai numai, din întregul mării dar, Sarea lacrimelor mele printre spumele marine.

I

Apare a Polului magică stea Pe albe pustiuri de ghiață, Și-n noapte, de țărmuri cuprinse de nea Verzi valuri vuind se agață.

Răsună ghețarul cu ropot prelung, Când apele dau să-l pătrundă. Prin somnul zăpezii chemări îi ajung Rostite din undă în undă:

— Departe e-o mare cu val de smarald Spre care vâslează năierii. Murmură talazul și-n aerul cald Șoptesc foșnitori palmierii.

Trec pasări cu pene albastre, în stol, Umbrind străvezia-i oglindă, Și-n cercuri răzlețe atol după-atol Se-ncearcă zadarnic s-o prindă.

Cresc poame de aur, rodesc, apoi cad Pe iarbă culese de vânturi În insuli-grădine, ce tainice scad Prin zări, ca-nflorite pământuri. —

Lung geme ghețarul; să plece ar vrea Spre marea de-apururi senină, Dar frigul îl leagă, și-a Polului stea Îi varsă o rece lumină.

Și gerul trosnește de dorul etern A soarelui țară să vadă. Năprasnic se zbate: din albul infern Se rupe un pisc de zăpadă.

E slobod, și drumul se-ntinde spre Sud! E slobod pe sloboda mare! Prin spumă de valuri, cu creștetul ud Despică o nouă cărare...

Și lasă Banchiza cu tristul ei Nord, Îl smulge dorința păgână... Și tremură steaua, și-al mării acord O ultimă rugă îngână.

Departe, pe-o mare cu val de smarald, Se-nalță un sloi de ninsoare. — Fantastica navă în aerul cald Descrește sub raze de soare...

Vin pasări cu pene albastre alin, Umbrind străvezia-i făptură,

Pe care de-acuma cu farmec deplin Și visul și moartea, o fură.

Pe când peste Poluri o limpede stea Cu raza ei tristă transpare, Ursită de-apururi pe ceruri să stea...

Și pleacă ghețarii pe mare.

II

Valul-oglindă Tremură stele; Umbre, pe ele Norii colindă.

Pacea-noptării Rece se lasă, Ca o mireasă Sfântă a mării.

Profitul antic, O luntre celtă Și-îndreaptă, sveltă, În spre Atlantic.

Mort doarme totul, Singur pe mare Stă-n nemișcate Palid, pilotul.

Dar sub amarul Apei ce crește, Se risipește Galben, ghețarul.

III

Se-nalță soarele din mare Nebiruit. Ghețarii se aprind în zare, Și ard ca flăcări de serbare, Spre răsărit.

Înalte valuri se destramă Pe țărm săpat. Năieri, luați barda ce sfarămă! Vă puneți coiful de aramă, Înaripat!

Pe bărci cu cai sculptați în proră Cabrând în vânt, Noi vom pomi prin auroră, Când marea râde și e soră Cu orice-avânt.

În ritmul vâslei mânuite De lopătari, Visa-vom ape nesfârșite Cu insule necucerite De alți barbari...

Și să murim de-i scris: să fie Legați de za, Loviți în crudă bătălie, Ca să zburăm cu-o Walkirie În Walhala!

IV

Coboară în cascadă Coline de cleștar, Și se ridică iar Cu creasta de zăpadă.

Dus pânza! Să se-ndoaie — O aripă în vânt, — Și-al valului avânt Cu spumă să ne ploaie!

Cârmaciu, barbar ca dorul Ce crud ne mușcă-n piept, Ne du pe ape drept.. Să ne uităm ogorul.

Pe veci să-nghită zarea Pădurile de nea, Căci visul nostru vrea Să cucerească marea.

V

Lungi stoluri grăbite țin calea spre Nord; Trist ele țipă. Departe, amurgul azvârle-n fiord Aur o clipă.

Pătate de umbră, dorm apele verzi, Moarte pe mare. Zadarnic te-ncaieri cu dorul, când pierzi Țărmul din zare.

De zile lăsat-am valul nomad Lin să ne ducă, — Azi de zăpada umbrită de brad, Dor ne apucă;

Și buciumul nostru și-aruncă păgân Glasul pe unde... Doar țipăt de paseri pe noapte stăpân, Jalnic răspunde.

VI

Lăsând colibă și părinți, Ținând cuțitul între dinți, Cu dor de sânge-n ochi fierbinți, Vom înota departe.

Zărit-am, azi, străin catarg Ce s-a oprit pe-al mării larg, Căci vânturi nu-s, și nu se sparg Talazurile moarte.

Spre el ne-om duce câte doi Cu valuri verzi pe umeri goi... În juru-i se va naște-un roi De dușmănii cumplite.

Di când s-aprinde-al lunii jar, De pupa joasă de stejar Ne-om agăța, izvorând rar Din ape potolite.

Tăcuți, ne vom târî pe brânci, Cum șerpii se lungesc pe stânci Și-n clipa liniștei adânci, Urlând, sări-vom gloată.

Va izbucni un scurt război: Se vor lupta doi câte doi. Uciși vor fi străinii,-apoi Prăda-vom luntrea toată.

Din ea nu vreau Nimic să-mi dați. — A voastră fie! Răsturnați Comori de-arginți nenumărați, Din lada punții ude.

Răpi-voi doar o fată: ea Să tremure de groaza mea, Dar dornică să mi se dea De teama mării crude.

VII

Femeie, lasă-mă! căci marea Se zbate ca un cal ne-nfrânt, Nechează valul, și chemarea M-ajunge clocotind în vânt.

Alerg la țărm. — Domnind pe malul Înalt și drept, mă rup din stânci: În brațe mi se frânge valul Murmurător sub spume-adânci.

Mă lupt cu el, și ei cu mine: Îl prind de coama lui de nea, Îl fugăresc, dar iar revine Nebiruit ca o rețea.

Zadarnic vreau la trântă dreaptă, Ca să-l dobor: se scurge-n veci, Și pe la spate cum se-ndreaptă Mă-nlănțue cu lanțuri reci.

În văl de spume să mă culce Învins mă dau, dar el tiptil Se face mlădios, și dulce Mă leagănă ca pe-un copil.

Pe pieptu-mi gol, pe-obraz, pe gene Mă mângâie cu mâni de vis. — Simt unda cum își mișcă-alene Pe 'ntinse-oglinzi un cer deschis.

Ș-adorm în jocul legănării Cum doarme-n porturi un catarg, Ce-a cunoscut iubirea mării, Di pururi va porni spre larg.

Las noaptea soră să coboare Pe ape și pe fruntea mea... Și lângă mine ca o floare Răsare limpede, o stea.

VIII

Pe țărmul apei liniștite, În vis mergând văzui, Iubite, Un om cu pleoapele lipite, Senin și trece ca un zeu.

Purta în păru-i flori marine, Și semăna atât cu tine În cât strigai cu spaimă: Cine A omorât iubitul meu?

Dar marea spumegând pe stâncă, Zvârli în liniștea adâncă — O glasul ei răsună încă! — Această vorbă numai: Eu.

Apoi cu-aceiaș nepăsare Se potoli eterna mate. Și lângă ținem înserate Să plâng rămas-am numai eu.

IX

Căsuțele cetăților bretone, Cu spate-adus și șoapte guturale, Ca babe-ngenunchiate la vecernii, Se-nchină-n umbra naltei catedrale.

În zori de zi se împânzește marea... Prin neguri zăbrelite de lumină, Răsună rar, cu glasuri monotone, Dulci clopote, blajine, în surdină.

Nevestele pescarilor ce pleacă, Nu se bocesc, nu flutură batiste, Simțind prelung cum se golește zarea, Dar li se umflă piepturile triste...

Și în amurg, când neguri se îndeasă Pe-ntinsul sur al mărilor bretone, Mai stau, purtând copilul lor în brațe, Ca pe vitralii ștersele Madone.

X

Departe, undeva, sunt porturi ce așteaptă... Pe mări, ca pasări albe corăbii se îndreaptă.

Pe țărmuri, undeva, se-nalță palmierii... Se-naripează pânza în vântul primăverii,

La Poluri, undeva, ghețari sunt și morene... Ce vise cheamă zborul corsarelor carene?

Ning aur, undeva, pădurile mimozii... În galbena-noptare mai stau visând matrozii.

Prin insuli, undeva, creole au ochi stranii... Pe punte tot veghează sub lună căpitanii.

O, țara, undeva, a basmelor arabe!... Îmbătrânesc piloții cătând în astrolabe.

Golcunda, undeva, Formoza, dorm sub stele... E greu în inimi dorul, și ancorele-s grele.

Răsare, undeva, Ophirul, — ce departe... Sunt morți conquistadorii, galerele sunt sparte. Fereastra ta deschisă e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide...

Iubito, al tău suflet e o floare Ce în amurg petalele-și închide. Se strânge-ntreg la pieptu-mi: în grădină La fel adoarme floarea pe tulpină.

Pe mare trec trei pasări mari și țipă...

În pene albe poartă fremătarea Furtunii prin catarge împânzite. Cu vânt se umflă larga lor aripă. Te du cu noi! Nădejdea mea îmi țipă.

Și Vis și Dor îmi strigă-n cor: Pornește Să fi părtaș al cerului și-al mării. Te du cu noi! Spre ce ținut himeric Ce-a înflorit la granița uitării, Spre ce ostrov de vise și de brume, Nu știm, dar șterge-n ochii tăi o lume Înțelenită-n lut și-n întuneric. — Înaripează omeneasca râmă! Întinde-n vânturi pene de zăpadă! Te du prin țara norilor de spume. Înalță-te spre ultima Pleiadă... Și cupa ta trupească o sfărâmă De țărmul șters al ultimului Thule. Plutește-n larguri singur tu cu zborul, De dragul lui și-al vântului din aripi!

Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte...

Iubito, lângă mine stai, și marea Îți cântă-ncet, și tace trist, și-n șoapte Se plânge iar, și tace iar, și cântă.

Iubito, lângă mine-mi ești străină, Și sufletu-mi pe ape se avântă.

Fereastra ta deschisă e pe mare...

— Iubite, lângă tine stau, și marea Ca ție-mi cântă-ncet, și-mi cântă iarăș. Dar o ascult ca pe un vechiu tovarăș. Zadarnic țipă păsările zării, În van mă strigă valul răzvrătirii, Căci marea mea e cântecul iubirii, Iubirea mea e melodia mării.