Florica — Ion Pillat

Ctitorii

Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei Și murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru-vodă, care descălecând venea, Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.

Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă, Pe al colinei mele împodobit pieptar, Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.

Acolo,-n pacea nopții, pe drumuri de podgorii, Am mers tăcut alături de carele cu boi, Când neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi, Când șopotește valea de cântecele morii.

Las altora tot globul terestru ca o minge, Eu am rămas în paza pridvorului străbun, Ca să culeg cu ochii livezile de prun, Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.

Și tot visând la vremea când înfloriră teii, Pe când îmbracă țara al iernii alb suman, Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an, Pe drumuri depărtate sunându-și clopoțeii.

Să stau, pe când afară se stinge orice șoaptă, Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum, Și să aud deodată cu-nfiorare cum

Trosnește amintirea ca o castană coaptă.

Închinare (Pillat)

Priveliște menită să-mi fie o psaltire, Întâia mea credință și ultimul meu scut, Moșie aurită de-amurg și de-amintire, Deal albăstrit de lună, de dor și de trecut.

Florică, înflorită în Mai ca o mireasă, Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram, Întinde peste mine un văl de frunză deasă, Primește iar la sânu-ți copilul ce eram.

Aleea mi-o deschide cu brațele de mamă Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău. Fii pentru mine sfânta icoană ce din ramă Alină lin feciorul risipitor și rău.

Am rătăcit pe piatra cetăților haine

Și m-am jucat cu anii cum alții zvârlă mingi... Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine, Mai poți cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.

Fii pentru regăsitul o mânăstire vie

În care amintirea aprinde lumânări

Și unde, pe o tâmplă de umbră, reînvie

Ochi cunoscuți, luceferi ieșind din înnoptări...

Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica, Cu ochi de tinerețe și păr frumos de nea, Cum trece spre mormântul bunicului, bunica, Ținând ca ieri de mână copilăria mea?

N-auzi atât de-aproape, dar parcă-n altă țară, Și râsul meu zburdalnic și glasul ei blajin? Nu simți sporind dorința și dulce, și amară De-a reveni mai iute la cel dintâi cămin?...

Cu ochi de altădată, cu degetul pe buze

- Așa cum se cuvine în preajmă de mormânt - Vă voi urma, curate și albe călăuze,

Spre cel mai drag, mai trainic și sufletesc pământ.

Florica (Pillat)

Aici își îngropară bunicii mei copila, În loc ferit de-arșiță, de viscol și de vânt. Colinei închinară iubitul ei mormânt, Legând de dealul rodnic și numele și-argila.

Și vremea prea fugară și fragedul destin Al celei ce fusese — abia o zi — Florica... Azi, de fetița moartă noi nu mai știm nimica; Dar când acum Florica, în soare aprilin,

Etern reînflorește, ceva în piept mă doare, Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir O fașă de bobocul plăpând de trandafir Și-un zâmbet de lumină de fiecare floare.

Un zâmbet ce odată trăia pe buza ei Și mă-nfior la gândul păgân și la credința Că trebuie naturii să-i altoiești ființa Pământul să palpite ca inima, de vrei.

Mormântul (Pillat)

De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori, Gătit sub bolta verde și vie a pădurii. Ai adormit în raiul din slovele scripturii, Tu, ce-odihnești la umbră de codri șoptitori.

Te-ai cununat cu moartea ca-n basmul Mioriței, Păstorule de oameni, bunicule. Acum

Ești zumzet de albine și-mprăștiat parfum În via îmbătată de înflorirea viței.

Te-a biruit pământul, dar l-ai însuflețit Și l-a pătruns iubirea-ți de țară, ca sămânța. Stejarilor prieteni le-ai dăruit ființa Și sângele, ce curge cu seva înfrățit.

Orice copac din juru-mi, îl simt că mi-e părinte, Cu cea din urmă iarbă, de mult am legământ. De dincolo de oameni, de timp și de mormânt, Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvânte.

Vârful dealului

Cu-o singură sforțare-ncordând vânjosu-i umăr — Un uriaș urcându-și poverile ce-l strâng — Pletosul deal, din vale sui cu vii și crâng Ca să-și revadă țara cu sate fără număr,

Cu casele: mioare, și turlele: păstori, Ce-au coborât pe verdea câmpie argeșană, Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană De sălcii plângătoare și plopi pribegitori;

Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie, Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc, Și unde clarul cântec de clopot creștinesc Apropie colina de-a cerului văpaie.

O, vârf de deal! O, capăt liniștitor de drum! Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea, Când prin amurg se-naltă, visând nemărginirea, Din fiecare casă un crin înalt de fum.

În vie

„Tot mai miroase via a tămâios și coarnă, Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc… Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc; Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod Și soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie. Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie Târâș, un tren de marfă pe-al Argeșului pod.

Cu galben și cu roșu își coase codrul iia. Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar. O ghionoaie toacă într-un agud, și rar Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia…

S-a dus. Și iarăși sună… și tace. Dar aud – Ecou ce adormise și-a tresărit deodată – În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată Lovind în amintire ca pasărea-n agud.”

Castanul cel mare

Se zbate Strâmbă-Lemne cumplit în pomul zdravăn, Cu brațe noduroase și cu atletic trunchi Înțelenit în vie, deși pân-la genunchi

I s-a urcat cu-ncetul pământul gras și reavăn.

Dar toamna, sub rodire încununat cu spini, Și-n noapte plin de pace, de păsări și de stele, Ca grindina sloboade castanele lui grele Și-nseninat, primește pe creștetu-i lumini.

Castanul între struguri și-a înțeles menirea: Ce-am căutat pe drumuri, găsește stând pe loc, Și, adâncind pământul aceluiași noroc, Cu zeci de ramuri ține în brațe fericirea.

Mă simt, Florică,-n preajmă-i atâta de sărac! De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină, Și să rămân al viei ca pomul pe colină, Și să mă strâng de tine ca vița de arac...

Rădăcini

Nod de năpârci, șerpi vajnici cât brațul și cât cotul, Trunchi negru de balaur încolăcit și rupt,

Ciorchine de șopârle - pământul dedesupt

Surpându-se, în taină se dezvelesc cu totul.

Dar vraci vicleni cu barbă de iască și de mușchi, În nopți cu luna nouă plesnindu-i cu nuiele, I-au înlemnit deodată umflați așa în piele De le-au rămas sub coajă întărâtații mușchi.

Frunzarele deasupra, îmbelșugând colină, Își leagănă seninul cu vântul în văzduh - Cum să cunoască iadul în care trup și duh Se zbate dezgropată, sucită, rădăcina?

Stau și privesc la șerpii ce scormone-n pământ Și la pământul care le fuge de sub pântec Copaci, roze, vreme - neîndurat descântec Și eu, cu tot frunzișul și rădăcina-n vânt.

Cireșul

Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară El ce privește toate cu ochi de înțelept Și voi urma poteca de mult, suișul drept Prin via verde-n tactul copitei ce-o măsoară.

Și luând prăjina lungă și coșul împletit, O fată-n vâlnic roșu va merge înainte, Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte Sub un cireș, de roade și de ani mulți boltit.

Cireșul va fi roșu ca și-n copilărie, Cireșele pe ramuri vor atârna cercei, Cu brațe goale, fata va prinde-n șorțul ei, La fiece prăjină, o sută și o mie.

Și când, târziu, lungi umbre se vor culca pe lunci, Când gol va fi cireșul, iar cerul plin de stele, Bunicii i-aș aduce acasă coșuri grele

De-aș mai avea bunică și sufletul de-atunci!

Spre Izvorani

Las povârnișul viei să cadă-n praf de soare, Și-ntr-un tunel de frunze umbrite brusc pătrund. Atât de dreaptă fuge cărarea până-n fund Că văd, ca prin ocheanul întors de-o vrăjitoare,

Căsuțele răzlețe din satul Izvorani

— Mici capre cățărate pe-o râpă de lumină Prin nuci proptiți ca-n bată strâmba lor tulpină, Sub sarica frunzoasă de gârboviți ciobani —

Și — arătări din țară, în stampe japoneze — Ca o furnică neagră ce-mpinge albu-i ou, O față cum zorește, greu de urnit, un bou, Nemaiputând pe coastă cireada s-o urmeze.

Pe când din zarea serii ca namile, cu rost Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunții, Pe rând: albaștri, vineți, de aur verde — munții Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost.

Pădurea din Valea Mare

O simți deodată toată, cu o cutremurare, Cum stăpânește peste micimea ta de om, Cu mii de trunchiuri albe și cu un singur dom Fremătător — pădurea de fagi din Valea Mare.

Aicea omenirea te lasă pic cu pic:

Începi de traiu-ți silnic și strâmt sa te desferici, Înveți, uimit, să intri în codri ca-n biserici Și că mai sfânt pe lume nu poate fi nimic

Decât aceasta pace în razele-nserării, Când se târăsc, alături de netede tulpini, Din arborii aievea alți arbori mai senini, Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării,

Și când, legându-ți pașii de cale, te-ai oprit Sub fagii nalți, în templul adevărat al firii, Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii, La jgheabul care curge cu șipot potolit.

Cucul din valea popii

În zori, ca poterașii, din văi șirag ies plopii. Ascult de la răscruce cu suflet de haiduc Cum cucu-n codru verde mă cheamă să mă duc S-opresc la drumul mare norocu-n Valea Popii.

Pe flori, că pe-o velință, stau de la cântători, Pândind cu ochii lacomi din răsăritul rumen Cum soarele sosește rotund, că un egumen, Și numără pe ceruri mătănii de cocori.

Pe când în calea-i lungă se roagă la toți sfinții, Eu îl dezbrac de raze sub frasin și anin. În luminosul cântec de cuc, mă însenin

Pe valea-ntineririi și a făgăduinții.

Dar cucul, pană sură, nu s-a-ndurat să stea. — Cu-cu! aci în vale Cu-cu! sub dealuri zboară... — Cu-cu! și iar îmi scapă în zări o primăvară... — Cu-cu! și mai departe, copilăria mea...

La zăvoi

Mă-ntorc ta tine, Argeș, o, râu de-odinioară, Pe drumul de fânețe ce fuge printre clăi, Dar unde mai sunt astăzi, să ție-aceleași căi, Tustrei copiii veseli, de-atunci, din cărioară?

Și unde-i scăldătoarea în care ca un vrac — Zăvoi cu păr de sălcii și ochi de apă vie — Schimbai nisipu-n aur, cu varga de magie A razei pogorâte pe cerul porumbac.

De două ori același nu m-oi scălda în ape, Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg, Și vacile bălțate de soare în amurg

Nu beau același Argeș când vin să se adape.

În cipciit, în clopot și-n șopot ne-ncetat, Alt rău, din clipă-n clipă, te-a zămislit izvorul; Nebănuit ca dansul mă naște viitorul — Dar tu te chemi tot: Argeș, cu tot: Ion Pillat.

În luncă

Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii Ducând la câmp șindrilă sau sus la munte grâu, Te-abate-n lunca veche și mână pân-la râu Amurgu-n văi lasă cu cârduri de prigorii,

Cu-apusul luna albă căzu în heleșteu: Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-așează brotăceii, Și cântecul lor straniu, prin umbrele aleii, Cu zile descântate m-ar urmări mereu.

De n-ar începe-acuma ca-n amintiri să sune Lung clopotele-ncete ce vin la zăvoi,

Dar vacile în noaptea albastrului trifoi Treptat se depărtează prin vis și prin pășune...

Oprește-mă la Argeș, pe plaja care-o știu, Să-i țin în mâini nisipul, în cupe efemere, Și să visez - cum fuge prin degete și piere - Trecutul, și talanga, și soarele târziu.

Parcul Goleștilor

Am așteptat amurgul ca zările să fie Altare largi suflate în aur preacurat, Iar sălciile, care pe drum au tremurat, Înspre Golești să-nșire albastra lor stafie.

Am stat bătând la poartă prelung - și s-a deschis: Și iată casa-n iederi și parcul în paragini, Și iată-mi ca unul ce-ar răsfoi imagini

Dintr-o călătorie pe jumătate vis.

Aleile - e toamnă - duc toate către moarte. Răzoarele se-neacă în bozii și-n urzici... Și, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici: Va trebui odată Florica ta să poarte

În ea pustietatea de care mai bolești... Dar m-am oprit cu mâna sfios la pălărie, Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie, Mari, umbrele-nfrățite a fraților Golești.

Lumină iarna

A nins. În soare codrul cu trunchiuri de cărbune Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt Și mă visez la geamuri cu anii îndărăt: Văd dealul alb, târlia și vremurile bune.

Ies, scârțâie zăpada ca ieri sub pasul meu, Și atârnând marame subțiri de promoroacă De ramurile joase, lumina goală joacă Azi numai pentru mine și pentru Dumnezeu.

Apoi își dă pe spate tot părul de beteală Și sare învârtindu-și al razelor hanger Și unde talpa-i roză atinge albul ger Fulgerător scânteie pe nea câte-o petală.

Crra... trece pe sub soare vâslind întâiul corb. A stat din joc lumina, pe brânci se face mică... Crra... stolu-ntreg ― și-n umbră rămân privind cu frică Trei picături de sânge pe-o ramură de sorb.

Biserica lui Horia

Mai stai visând la munții, ce șoimi și aur poartă? Pe vale Arieșul șoptind îl mai auzi? Pribeagă lângă Argeș, vădană printre duzi, Biserica pustie și fără brazi la poartă.

Cioplită din puterea molidului și din Credință strămoșească legată-n bârna dură, Ce meșter vechi de țară, cu greaua lui secură Ți-a hotărât altarul lui Horia, destin?

În jurul tău cresc duzii cu fragedă verdeață Și iarba crudă-ntinde la soare plase verzi Să prindă rândunele de umbră. Tu îți pierzi Deasupra lor, în frunze, clopotnița-ndrăzneață.

Pe Moții tăi zadarnic îi mai aștepți, și nici Un preot nu-ți mai cântă, bătrân, din psaltichie... Dar azi, cu primăvara, cerească și pustie, Slujești botez la granguri și nuntă la furnici.

Căsuța din copac

Se leagănă și astăzi, când vântul suflă-n frunză, Sus pe stejar-nălțată, căsuța din copac. Cu gazda mea bătrână ce bine mă împac! Îi duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunză,

Un suflet ce să uite trecutul nu putu Și care jalnic bate mereu la altă poartă, Un suflet ce iubirea nehotărât își poartă Din loc în loc, zadarnic! O, vindecă-mi-l tu!

Tu, sora cea mai bună cu aripa și ramul, Primește-l la fereastra de cer cu ciocârlii. Tu, nelegată încă prin grele temelii De țărână prăfoasă, dă-i să-și serbeze hramul

Pădurea, și văzduhul, și vântul, la un loc - Și ruptă din pârjolul apusului de soare, Făcând din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare: O veveriță roșie cu coada ei de foc.

Casa din deal

Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă Ca o bună la nepoțelul mic.

Pe-atunci știam că-i vie; azi nu mai știu nimic: Apăs cu nepăsare de om pe-a ușii clampă.

Sub acoperișul, care-i stă ca un bonet, Glicina ei pe tâmple cădea ca o șuviță. Și, mirosind a floare de tei, a lămâiță, A cantalup, a lisă de chitră, a șerbet,

În fiece odaie dezvăluiam cu frică

Alt gând din vechiul suflet curat și românesc Ce nu-mi cuprinde mintea, deși îmbătrânesc, Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.

Pendule bătrâne mai bat același ceas, Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră, Dar timpul intră-n casă trântindu-i altă oră, Și inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.

Cămara de fructe

Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată Cu cheia ruginie a raiului oprit, Trezind în taina mare a poamelor, smerit, Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,

Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri, Arzând în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum.

Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară

Din basmul cu o mie și una de nopți, mă-nchin: Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin – Și tămâioșii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise și gutui: Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde... Dar părăsind cămara ce mințile îmi pierde, Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.

Odaia bunicului

Nu s-a clintit nimica și recunosc iatacul Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut. Rămase patu-i simplu și azi nedesfăcut,

Și ceasul lui pe masă, și-a mai păstrat tic-tacul.

Văd rochia bunicii cu șal și malacov,

Văd uniforma veche de „ofițer” la modă Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-vodă Când mai mergeau boierii în butcă la Brașov.

Și lângă bățu-i rustic, tăiat în lemn de vie, Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc. A scârțâit o ușă... un pas... și-aștept năuc Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie.

Un ronțăit de șoarec sau ceasul mă trezi? Ecou își fac, în taină, ca rimele poemii... Și ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii, Și șoricelul roade trecutul zi cu zi.

Ochelarii bunicii

Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul. Odaia de-altădată mi-arată talismanul: Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.

Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica, Doar pozele din rame vechi au întinerit... Dar din adânc de-oglindă în față, mi-a zâmbit În jilțul ei - ca-n vremea când eram mic – bunica.

La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit? Prin ușa zăvorâtă ”ei” intră în odaie. E o fetiță: Pia, cu bucle: Niculae... Dar cine e băiatul acela liniștit?

Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte... De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai știu... Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea târziu! De omul chel și rău, rămân legat pe moarte.

Capela

De ce te-au dus, bunico, într-o chilie rece Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou? Când lunca e un cântec și dealul un ecou Crescând mereu pe vreme ce primăvara trece,

Când gâza cea mai mică din soare ia un strop, Și când lumina călcă prin aurite ganguri

În crângul plin de cintezi, de mierle și de granguri... Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop,

Albi, trandafirii-n floare întreabă toți de tine. De ce nu vii ca-n vremuri cu secatou-n mâni? Grădina te dorește de-atâtea săptămâni! Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine.

O pulbere de lună albește pe livezi - Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării, Florica ta se pierde în umbrele uitării, Capela ta rămâne pe dealuri de zăpezi.

Odihna tatii

Bunicul meu aicea se odihnea odată. Pe banca de lemn rustic așază-te și tu, Fetița mea, pe locul în care-n vremi stătu Și mama — o fetiță ca tine — cu-al ei tată.

Privește dealul unde trăirăm în trecut,

Și capul drag pe brațu-mi proptit, așa, ți-l lasă. Încape toată via și vechea noastră casă

În sufletul tău tânăr din alte vremi făcut.

Departe pe zăvoaie un tren își pierde fumul Ca o năframă care se schimbă-n porumbei... Nu fumul, viața piere — și pașii mei mai grei, Ecou de-acum, urmează pe-ai tăi ușori pe drumul

Pe care și bunicul cu mama-mea venea. N-auzi cum sună pașii lor de odinioară? Pe sub castanul mare, în seara ce coboară, Să-i așteptam să vie cu noi, fetița mea.

Străinul (Pillat)

Pe bancă, sub castanul din vie, te așează, Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi — Florica e acolo, cu casă, parc, livezi, Și peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.

Câmpia e albastră și-n zare norii ard. Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă… Un taur muge; puțul cu lanț și roată țipă; Și vrr… un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard…

Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu, Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu, Că ai cuprins Florica… Dar n-ai zărit, ia seama,

Pe-albastră depărtare a luncii de demult, Trecutul meu, ce arde sclipind în Râul Doamnei — N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei, Vrr… timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.

Comoara (Pillat)

Pe Argeș lângă luncă, un deal se ’nalță-n chipul Urciorului de-argilă al vechilor olari

Și pomenește zeii uitați de țară, cari

I-au plămădit făptura și lutul și nisipul.

Pe rotunjimea formei, din vale până-n cer, Se suie împletindu-și lumina ce adie, Frunți verzi de nuci și trupuri de arămită vie Cu frunza zugrăvită ca pe un lăicer...

Și-n galbena lumină a toamnei argeșene Cu mere care zboară și berze care cad, Am luat în palmă dealul: un ou încondeiat, Ca să-l desmierd mai bine cu somnoroase gene.

Și m-am zărit atuncia sub bolțile de vii, Copil ducând la gură un strugur de rugină — Dar mă păli deodată durere-așa haină Că îmi scăpă din mână comoara și pieri.

Adio la Florica

Acum trăsura trage la scara amintirii, Și de plecare sună în curte zurgălăi. Acum din mine, ceasul temut al despărțirii Și-ntinde umbra sură stăpânitor pe văi.

Pocnește biciul: casa se dă în lături, piere; Întregul deal coboară - și iată-ne pe drum. Amurgul ne petrece cu razele-i de miere, Tămâia înserării înalță-albastru fum.

O, surugiu, oprește! Stai locului, trăsură! Prin plute seculare să văd cu ochiul plâns, Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură, Ce-n poala lui lumina trecutului a strâns.

Înfrână-ți caii-n spumă, o clipă să văd încă Mormântul, și capela, și via cu castani: Priveliște rămasă aceeași, ca o stâncă Domnind pe risipirea atâtor zeci de ani.

Din Valea Popii cucul mă strigă pe-a sa limbă... Și Argeșul șoptește: - ,,De ce ne părăsești? De ce îți schimbi căminul, nimic când nu se schimbă Din deal de la Florica la parcul din Golești.”

- ,,Rămâi la noi!” un clopot din Izvorani mai plânge. Și tot aud în urmă: ,,La noi - la noi...”

Oprește-ți telegarii cu nările în sânge,

O, surugiu, năprasnic gonind ca un strigoi.

Ba nu. Dă bici mai bine și drumului îi lasă! Nu-mi părăsesc căminul, în suflet când îl duc. Îmi voi zidi-n orașe întâmplătoare casă - Dar de averi, de lume și de huliri uituc,

Ca Argeșul să-și mâne murmurătoare ape În crângul de-altădată, iar cucul să-l ascult, Pe ochii mei lasă-voi să cadă grele pleoape - Și voi găsi în mine Florica de demult.