Poezie · 1925

Satul meu

Ion Pillat · 15 min

Harta

Sunt satul strâns în punct pe o hârtie: Paing în drumuri negre, ca-ntr-o plasă. Privindu-mă școlarul o să știe Ce nume port, în ce județ și plasă.

Atâta tot; căci oameni, vetre, locuri Și câmp și crâng și brazdă și livadă Și cerul minunat cu mii de jocuri De raze și de umbre n-o să vadă.

Lumina (Pillat)

Te întâlnesc și-aici- Ce drag mi-e ceasul! M-am aurit acuma de chindii. Îți măresc umbra, sufletul și pasul Spre satul unde trebuiai să vii.

Te duc pe tălpi de soare până-n noapte Și vei păși-n condurii lunei noi, Când răsărind din lanurile coapte Bătrânii nuci vor întreba de noi.

Moș Gheorghe Jitarul

- Sân Petre, moșule, albit de soartă, Deschide poarta, lasă-mă în rai! - Amu, vezi, satul nu mai are poartă, În el, Cucoane, poți intră când vrai.

Cei patru cai n-o să-i strunești, jitarul Să-ți iasă-n cale cu căciula-n mâini. Cu mine lumea și-a pierdut hotarul - Boierii-s duși și satu-i fără câini.

Proprietarul

Am fost, cândva, stăpânul de pe lanuri Azi stăpânesc un parc — nu mi-e destul. Am dat cu drag terestre oceanuri De pământ gras și negru, prea sătul.

Țăranii azi îmi stau pe arătură Eu îi socot de buni, ei mă cred rău, Ne înșelăm, mă-ntreb, în ce măsură? Să fii stăpân pe inimi e mai greu.

Vlad plugarul

Sunt un plugar, mă cheamă Vlad Nicoară; Am față aspră și tăiată-n lemn, De satul meu mă leagă strâns o sfoară De țarină și sapa mea de lemn.

Eu nu cunosc sub cer decât pământul Mai negru ca o pâine de secară. Dă-mi, Doamne, să-mi călească legământul Un plug, doi boi și brațul care ară.

Ilie Baciu

Proptit în bată stă cu trei picioare În sarica lățoasă cât un urs — Aicea, de când țară e sub soare, În juru-i oi și veacuri i s-au scurs.

Și l-a pălit un gând în noaptea lungă: E poate și acolo un oier Ce-și mulge toate stelele în strungă, De curge Calea Laptelui pe cer.

Vasile Bultoc

Sunt gospodar în satul meu Miorcani. Muiere, prunci, nevoi belșug: o casă - Și floarea rea a soarelui, de ani. Pe zidu-i alb o umbră-albastră lasă.

Icoanele s-au afumat puțin

Cu sfinții lor cei mari cu barbă-n spume. Dar, viu - pre Domnul Sfânt - în grajd îl țin: Un bou, bou bun, nădejdea mea pe lume.

Ion Pescaru

Vecinul Vlad nu știe decât grâul Și păpușoiul, care-s din țărani - Eu secer, treier și culeg tot râul Strălimpede de-l vezi până-n plămâni.

Ilie Baciu știe numai târla Și oaia neagră cea cu mielu prost - Eu mulg undind cu undița mea gârla, Și știu povestea mrenei pe de rost.

Ștrul Leiba

Plin de pistrui și cu perciuni soioși, Caftanul ros și degetele-n barbă, Rânjind smerit, eu pasc cu ochii roși Pe «goii», mulți ca firele de iarbă.

Nu-i satul meu, spurcat sunt tuturora — Mă cred o lipitoare, poate-s om. Dar când e Sabăș — plec, mă pierd în Thora... Sunt eu, sunt eu sub cedrii din Edom!

Secretarul primăriei

M-am născut într-un sat cu case albe, Albe ca laptele neted din oală... Pe-atunci mergeam și eu în straie albe — Părinții m-au trimes în târg la școală.

Azi port surtuc nemțesc, știu legile agrare Și buchia Codului Silvic dezleg... De toate știu — de ce nu sunt în stare Doar oamenii de-aici să-i înțeleg?

Florea Herghelegiu

Ca bradul și cu pletele pe umăr, Spătos, strâns haiducește în chimir, M-ai pomenit călare — fără număr, Mânându-mi herghelia la ceair.

Când învârteam harapnicul odată Și dam un chiot strașnic în amurg, Ca din pământ ieșea, se făcea roată, Vârtej venea: cu șarg, cu roib, cu murg.

Ilinca lui Ion

Cu mâna stau la gură — și tăcută, Desculță și cu părul sub basma. Nu te uita la fața mea trecută — Pe vremi la horă înflorea și ea.

Necazuri de muiere, cum sunt sute... De-o vreme-ncoace-mi umblă omul beat. Vițica e bolnavă, cin-s-ajute? Pe cel mai mic, de Paști l-am îngropat.

Anisia

Boierul tânăr m-a-ntâlnit la iaz, Când soarele pe deal scăpa s-apună — Și soarele mi l-a oprit pe iaz, Și nu știu când mi l-a schimbat în lună.

Boierul tânăr a plecat de mult. Că voi fi mamă, n-am vre-o bucurie... Și multe spune satul — și le-ascult Și-mi dau cu bobii-n inima pustie.

Joldea contrabandistu

Cum mi-ați gonit, voi, granița la Nistru! Stă Prutul singurel, și e păcat. Pe Joldea din Miorcani, contrabandistu — Îl știe un județ, din sat în sat.

Tu n-ai pândit, când luna-n nori răsare, Cazacul și-a lui suliță pe cer. N-ai înotat cu sacul la spinare Prin plescăit de glonț de grănicer.

Popa Breazu

Mi-ascund în guler părul de muiere, Mi-arăt doar barba roșie de ovrei. Sunt preot — știu, dar sufletul n-o cere. Am seminaru-ntreg, mai mult ce vrei?

Sunt popă — da. Ți-am arendat moșia; Plătesc cinstit; am vite pe islaz. De-i anul bun, din plin beau bucuria — De-i rău, îmi beau și ciudă și necaz.

Părintele Niculai

Am barba ninsă ca un Sân Nicoară Și fața suptă ca un mucenic. Ca mâine trupul n-o să mă mai doară Pe sub salcâmi, în țintirimul mic.

Citesc cu greu bucoavna din psaltire, Stând slab și gârbov, în pridvorul scund. N-am strâns averi, am strâns doar mântuire — Și-n inimi, ca-n altarul sfânt, pătrund.

Baba Vișa

Sunt manca morților din sat — mă cheamă Doar ei să le spăl trupul, n-am copii. De fața lor adevărată nu mi-e teamă — Cu mâna mea pe rând îi primenii.

Le fac coliva și-i veghez la noapte

Când primul somn le e așa stângaci...

Vezi — să n-o spui — ei tot mă strigă-n șoapte, Cu sila îi adorm ca pe sugaci.

Iliuț, orbul satului

Stă desfrunzit pământul de imagini Și numai sunetele mă proptesc: Araci uscați prin via în paragini — Și printre ele-n mine dibuiesc.

Nu poți privi grozava mea pupilă: Cadranu-i alb n-arată nici-un ceas — Și totuși ochii-mi te țintesc cu milă, Căci tot în suflet calcă al meu pas.

Meșter Toader

— Din moși strămoși, ai tăi au fost la stâni; Din tată-n fiu, la păpușoi săpară, Ce te-a făcut să iei mistria-n mâni, Moș Toader, omule cu vorba rară?

— Din băligar, nuiele și din lut, Prin foi de brustur și prin flori de nalbă, Ca o făptură vie mi-a crescut Miorița satului: căsuța albă.

Ulița satului

Un drum de care mi-a dat brânci în sat — Și am pornit să văd pe-aici cum este. Când plouă sui costișul apăsat, Și vara colbăit mă urc pe creste.

La han, la primărie, fac popas Și la biserică, sub țigle roșii. Căruțele îmi zvârlă prafu-n nas, Dar mă iubesc purceii și cucoșii.

Curtea boerească

La mine-odată, cum vii la bunică, Veneau în cârd căsuțele din sat — Cu șorțul lor de var pe prispa mică, De rochia mea de parc-s-au agățat.

Acuma sunt bătrâna ce tot toarce Și mormăie, uitată, a pustiu, Căci, vezi, ce-a fost odată, nu se-ntoarce Și-obrazul nou al satului nu-l știu.

Parcul

Aici se-nchide cercul unei vrajă: L-ai început de mic copil, — sunt ani! Mi te-ai oprit târziu pe verdea plajă De ulmi bătrâni, de nuci și de tufani.

Și-n parcul adumbrit pe înserate, Când rătăcind în el, te regăsești — Îți culci pe trunchiuri un obraz de frate, Îmbrățișat de ramuri omenești.

Copacii din sat

De ce-ai sădit în satul nostru case

Și garduri vii, căruțe și plugari,

Când singuri stăm — răzeși cu crengi pletoase — Și-l străjuim de vânturile tari?

Și omului de ce i-ai dat ființă? Azi e aici și mâine în vecini, Când noi suntem un loc și o credință, Ai satului — din frunză-n rădăcini.

Biserica

M-am înălțat în turn — cum se ridică În bâtă un cioban, culcat la oi, Să-și numere cu ochii turma mică — Și-acolo m-am trezit rămas cu voi.

La Sân-Mării, când clopotele sună, M-apucă dor de stână și dulăi, Dar anul trece, lună după lună, Și-mi tot pasc satul pe aceleași văi.

Clopotul

Cu-acelaș glas de e botez, de-i moarte, În dangăt lung și larg, când plin, când frânt, De peste zări, din cer, de mai departe, Eu vă aduc tot satul pe pământ.

Voi, drept răsplată, m-ați legat de turlă Strâns, ca nebunul ce-și ia lumea-n cap. Dar limba-mi geme, blestemă și urlă, Când de frânghie trageți să nu scap.

Cimitirul (Pillat)

Sunt satul cel adevărat, cel unde N-au casele nici poartă, nici ferești. Mă calci - și pasu-ți dă să se cufunde, Și timpul sună-a gol, când mă găsești

Salcâmii mei îi văd prin rădăcine - Nu-i mai cunoști de cer și vânturi goi? Nici frații tăi n-o să-i cunoști în mine Când trupul ca o haină îl despoi.

Crâșma (Pillat)

Am streașină-ntr-o parte, cum se cade Să-ți porți căciula când de ani tot bei. Holerca-i rea și naște-n oameni sfade — Mi-e sufletul vândut unui ovrei.

Dar tot păstrez ca lacrima sub geană În pivnița boltită — ca un dar Din timpul vechi când nu eram dugheană, Un poloboc pecetluit de la Cotnar.

Hora (Pillat)

Mă nasc la han odată-n săptămână, Mi-e pântec cobza, fluierul mi-e os. Nu pot trăi de nu mă țin de mână Flăcăii dârz sau fetele sfios.

Ce chiot dau când ies prin bătătură! Tot calc și bat în tact ș-alerg pe loc... Spre seară amețesc de băutură, Dar nu mă las - că mor de nu mai joc.

Rateșul vechi

Acolo unde-a fost popas și cântec De lăutari și sfat de cărăuși Tăcut pătrunde-al lunii lung descântec În hanul fără geam și fără uși.

Și-acolo unde ți-aducea odată Hangița vinul roș în cofăel, Lung țipătul buhaiului de baltă Mă cheamă-n noapte moartea după el.

Iazul

Mă uit la cer prin gene lungi de stuf; Ridic, în zori, un dâmb ca o sprânceană: Sunt ochiul mort în ziua cu zăduf Și ochiul viu în seara pământeană.

Când rațele sălbatice cad stol Și fâșâind prin trestii se strecoară, Se-aprinde dorul lunii pe-al meu gol Și plopii se sărută lângă moară.

Morile de vânt

Ca penele de șiță, o aripă Fantastică se-nalță din coceni Din brațe dăm să te oprești o clipă La morile de vânt din Crăiniceni.

Surorile de apă plâng cu Prutul, Surorile cu abur suflă greu. Noi ne iubim, în cer, cu nevăzutul Și vântul ne ia-n brațe ca un zmeu.

Pădurea de la Stânca

De ce-ai tăiat copacii de la Stânca? Ca să mi-i vinzi cu carul, ce-am făcut? N-aveam izvorul clar ce-l naște stânca, Și umbra mea în tremur peste Prut?

Toporul ce mi-a despoiat mărirea, Nu-n trunchiuri, ci-n trecutul tău lovi. Azi, umbra nu-ți mai dă nici amintirea. De când îmi smulse ramurile vii…

Prutul (Pillat)

De ce nu vii cu mine la Galați. Biet sat olog, împotmolit pe maluri? Și voi, căsuțe proaste, de ce stați Tot în cămăși – sau teamă vi-i de valuri?

Eu merg mereu, voi stați mereu pe loc, Și totuși, ne-ntâlnim tot față-n față. Ce vrajă-o fi, că nu pricep de loc?... Dacă-aș porni mai dis-de-dimineață!

Pârâul

Sunt râsul clar al satului — într-una Mi-arăt la soare dinții albi de prund. Când vine noaptea, lacrimi îmi dă luna, Când crește norul, plânsete ascund.

Dau oamenilor jimbla aurită, Dar morile cu roata lor mă bat... Ștrengarii zvârlă-n mine, ca într-o vită, Cu bolovani — când fața le-am spălat.

Stâlpii de telegraf

Am pironit în cuie nalte drumul Să n-o pornească razna-n porumbiști - Catarge ancorate cu duiumul, Ce toate fug numai când tu te miști.

Întindem rămurișuri de rețele Și în amurg rodim cu soare-aprins... În toamnă înfrunzim cu rândunele: Un fel de frunze negre cu piept nins.

Oile (Pillat)

Pe câmpul neted, ca o masă verde, Un joc de domino s-a resfirat Pân-ce amurgul – jucător ce pierde – Îl strânge grabnic și-l aruncă-n sat.

Pe miriști stă o strachină cu lapte, Și laptele tot picură din ea… Sub luna plină va dormi la noapte Un țintirim turcesc pe o vâlcea.

Rândunelele

Pe pagina de cer senin, de-o oră Un Dumnezeu – pe semne caligraf – Ne-ncurcă-n scriitura lui sonoră Și taie zarea-n dungi de telegraf;

Apoi ne prinde-n ele câte una Ca buchiile dintr-un alfabet. Și-n cerul vânăt de amurg ca pruna, Când le citești – te pomenești poet.

Stupul

Port o căciulă, galbenă, de paie — Din gură-mi ies cuvinte cu aripi, Și-mi zumzăie pe buze o văpaie De miere, din belșug să te-nfiripi.

Eu sunt poetul satului acesta Nu e, cum crede el: Ion Pillat, Nu cat înțelepciunea-n Zend-Avesta Și-o sug din sucul florilor din strat.

Gâștele (Pillat)

S-au dat în vânt și prin văzduh albiră Prostirile întinse pe zaplaz? Ce petice de-omăt ciudat se-nșiră Sub soarele de vară, pe islaz?

Și ce pietroaie albe-ncep să miște

Pe albia secată de pârâu?

— Nu, drumu-i plin de-un cârd răzleț de gâște Ce umblă după boabele de grâu.

Brotacul

O frunză verde a sărit din iarbă În apă — sperie stelele din lac Ce tot clipesc din ochi și se întreabă De dă iar toamna-n foi... E un brotac.

Un brotăcel cam beat de-atâta vară, De-atât parfum de flori cam uluit, Ce se tot saltă pe a lunii scară Și vrea s-ajungă-n ceruri negreșit.

Iepurele (Pillat)

Pe câmpul alb ca foaia de hârtie, S-a zugrăvit ca-ntr-un abecedar Un iepure dând razna pe moșie Și, fugărindu-i urma, un ogar...

Și-un vânător de lemn cu șapca verde Ca-ntr-un album ochiește fără ură — Și pușca scoate foc, fum alb se pierde, Mânjind cu sânge negru o pictură.

Vânătorul (Pillat)

Pierduși o zi ca să împuști o rață Din zbor pieziș pe ceruri și pe iaz? — Nu, iată-mi-le încă vii în brață Priveliștile dragi ca un obraz.

Ți-aduc amurg și apă laolaltă, La hanul vechi, cu cușma pusă strâmb... Ia-mi asfințitul galben de pe baltă Și cerul clar și verde de pe dâmb.

Amurgul (Pillat)

Oprit pe muchia dealului din zare, Ard focuri printre clăi în umbre mari, Podesc cu aur drumul strâmt de care Și scot lumini din sat ca din amnar.

Pe cositorul apelor coclite întind subțiri și lucii foi de-argint, Și-acum în umbra nopții dezvelite Doar ochii verzi ai mâțelor i-aprind.

Umbra (Pillat)

Când soarele e sus, m-ascund în sânul Tufanilor cei mari de lângă Prut, Dar când pornește peste clăi, hapsânul, Târâș ies tainic și sporesc tăcut.

Poporul meu îl leg de-orice făptură... E străveziu și-albastru ca un fum. Cu pasul tău pășește pe-arătură, Și chipul lui ești tu culcat pe drum.

Tăcerea (Pillat)

Cobor pe câmp odată cu-nnoptarea, Sunt pretutindeni și nu-s nicăieri, Mă prinde pitulată nemișcarea; Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.

Mă sfâșie cocoșii, câini mă latră. La iaz mă joc cu luna plină-n stuf, În jurul lămpii ațipesc pe vatră, Și satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.

Luna (Pillat)

Pe câmpul asfințitului răsar — Potir de crin pe-un lujer nevăzut — Și-o stea de aur viu, ca un bondar Din alba mea petală a căzut.

Și-acum, spre zori, cum tainică pălesc În chipul unei flori de păpădie, De-mi suflă vântul fulgul meu ceresc, Pe iaz — privește-l însorit învie.

Noaptea (Pillat)

Am mers călare pe planeți zi lungă De vară, cale lungă până-n seară, Ca pe pridvor albastră să te-ajungă Din zări iubirea mea crepusculară.

Desfă-mi ușure vălul prea subțire De nori, sărută ochii mari de stele Și-n poala mea îți lasă în neștire, Îți lasă fruntea grea de gânduri grele.

Stelele (Pillat)

Pe-un drum de oi, ce-n miriște colindă, Tăcerea nopții a pornit spre sat, Și nori ușori în slavă stau să-ntindă Marama lor de borangic curat.

Dar le străpung penumbra mii de ace Sclipind lumini ca piatra de olmaz, Și vălul tainic cerul și-l desface Și satul îl privește în obraz.

Primăvara (Pillat)

Un cuc glumeț mi s-a pitit sub frunză; Îmi strigă: cu-cu, să-l găsesc în crâng — Și iarba nu mai vrea să se ascunză În inima pământului nătâng.

Și cum nori albi clădesc pe ceruri schele Și ape vii îmi cântă pe la mori, Am săgetat în sat cu rândunele Și-ncondeiez poienele cu flori.

Nori de vară

Suflați în aur ruginiu de soare, Închipuim pe ceru-n asfințit Icoanele împărătești pe care Nu le mai vezi lucind în nici un schit.

Și noaptea cuvioasă ce coboară Pe inimi și pe holde și pe sat, În pomenirea zilelor de vară, Cu-argint de lună plină ne-a-mbrăcat.

Toamna (Ion Pillat)

M-au presimțit în zare plopii — iată Ca morții galbeni au rămas și goi... Și apa cerului e mai curată În tremur lung sub bărcile de foi.

Iar tu, pășind pe frunzele uscate, Simțind că vin hoțește peste tot, Te-oprești și scapi din mâini înfrigurate O inimă de aur, ca un rod.

Iarnă (Pillat)

Ți-aduc omătul liniștit ce-apasă, Cu fulg ușure, ca o piatră grea Pe țarină, pe suflet și pe casă — Ți-l las pe geamuri preschimbat în stea.

De-acum câmpia va fi foaia nouă Pe care sănii-nseamnă stranii dungi, Și-n tine, călătorule,-o să plouă Cu zurgălăi, cu amintiri, cu doruri lungi...

Poetul (Pillat)

Nu sunt al lui, dar satul e în mine; Trăiește-n sufletu-mi cu toți ai săi. Simt cum mustesc în sângele din vine: Copaci și case, oameni buni și răi.

Amestec fără seamăn: Cer și glie, Iubiri, dureri și chiot și blestem — Tot universul strâns într-o moșie... O , Doamne, fă să-l deapăn ca pe-un ghem!

Darul (Pillat)

În pumni, un pumn de-alune ți-am cules Prin crâng, din zori și până-n seara sură — Din miezul lor nimic n-ai înțeles, De nu le-ai spart cu dinții-ntâi în gură.

Un coș de mere aurii ți-am dat — Pripitul, lacom l-a golit îndată. Dar gospodarul bun și l-a păstrat Să-l aibă pentru masă iarna toată.