Așteptându-i
Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale —
Și plopii până-n ceruri ca facle rituale,
Și ulmii lui Virgiliu, eminescanii tei,
Cireșii — roșii focuri cu foile scântei —
De la vânjosul carpen la frageda ferigă,
Pe limba frunzei sale în fața noastră strigă
Durerea anuală și grea de-a veșteji.
Vă înțeleg eu singur, aprinse elegii,
Culori sfâșietoare ca note muzicale,
Și inima-mi se strânge pe pietruita cale
Din via de pe dealuri la casa de la cramă,
La sunetul dramatic al frunzelor de-aramă.
Aud cum suflă-n luptă, trufaș, din tibicină
Stejarii, legionarii cu coiful de rugină, —
Și fagii, albii Cimbri cu păr însângerat,
Cum nalță-n agonie peanul lor curat.
Vâjâitor vibrează un vuiet viu de coarde:
E vaietul de ducă al galbenelor hoarde,
Și frasinii, arinii, alunii și gorunii
În vânt își lasă coama să fâlfâie ca Hunii...
Iar plute cu frunzișuri argintuite par
Că-n fiecare frunză ascund un strop lunar:
Un clopoțel ce sună, slab clinchet de cleștare,
Trezindu-ne în suflet nocturna tremurare,
Melancolia vagă a nopților de vară —
Și-alăturea mesteceni subțiri se profilară,
Svelți călușari ce-n raze țesute mai revin
Cu zurgălăi de aur și în cămăși de in... —
Dar drumul brusc cotește: în ochii mei câmpia
Cu petici de arătură-și-îmbracă sărăcia —
Văd Argeșu-n zăvoaie, cu case mici Pitești.
O, deal de la Florica, acum ce drag îmi ești,
Când, fumuriu, Brumarul își lasă-n văi tămâia,
Când, scorburoși, cu foaia lor lucie ca lămâia,
Stau la răspântii nucii cu trunchiul centenar
Păzind butuci de viță și rod de chihlibar —
Când văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute.
Prietenoasa casa a zilelor trecute,
Cu streașina ei lată, cu plopul ce nu știe
Că, de aici, e-o pană pe-un vârf de pălărie...
Priveliște totală, pe amintiri te reazemi —
Te-ai copt încet în suflet ca miezul unei azimi,
De când privi copilul la tine-ntâia oară.
Și pas cu pas și drumul și seara se coboară....
Și iată că pe dealul copilăriei mele
Trecutul ancorează cu-albastrele-i vintrele....
În inima vrăjită-și-înfige vechiul ghimp:
Privirea mea din spațiu alunecă în timp,
Și — străbătând prin lucruri ca printr-un clar cleștar
Lărgind cu vremea toată al clipei strâmt hotar, —
Îmbracă ce atinge cu stranii prelungiri....
Și nu știu, văd cu ochii sau văd în amintiri,
M-am îmbătat cu vise sau cu semințe de mac,
Pe drumuri cunoscute de rătăcesc buimac.
Sub pasu mi, somnoroase, ca potârnichi iau zborul,
Din ierburi, zile moarte zărindu-și viitorul.
Eu stau, pândind cu teamă, zorit și nedibaci.
Ca sufletu-n ochire și un deget pe trăgaci:
Ah! una după alta se-nalță-n vânt și zboară...
Și pas cu pas și drumul și noaptea se coboară. —
În liniștea odăii tot mai visez la lampă:
Pădure, deal și vie s-au șters ca-ntr-o estampă,
Dar ochiul meu lăuntric de magică lanternă
Le dăruiește viața în forma ei eternă....
Și beată de culoarea frunzișului barbar,
Când, inimă, descoperi al versului ierbar —
Simțind doar foi uscate, te miri și te ferești...
Dosoftei Mitropolitul
Afară luna plină brumează pe ferești....
Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă
Să-mi scotocească până și în bibliotecă?
Cercetătoare lună, cu mâna ta de var
Ștergi, pe furiș, pe rafturi un prăfuit slovar.
Domneasca întărire, pecetea nu-ți pun stăvili:
Pe zapișe aluneci, pe condici și pe pravili,
Te vâri prin Letopiseți, pătrunzi în Uricari. -
În legături de piele și lemn mâncat de cari,
Stă vorba ce deschise a cerului hotar:
Te reazemi de-o Cazanie sau de-un Penticostar.
De tine dăruite cu argintate muchii,
Străfulgeră din umbră un univers de buchii.
O, lună, nu le-atinge și lasă-le să doarmă:
Întorci o foaie numai — și-un veac uitat se darmă;
Abia dezmierzi o filă — și un suflet îl răscoli,
Ce odihnea în tihnă prin galbenele coli,
Păstrat ca micșuneaua din dragoste culeasă.
Din fiecare carte un mort are să iasă
Cu gândul lui de-atuncea și haina lui de ieri.
Dar lunii cărturare zadarnic e să-i ceri
Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.
Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,
Urmându-i stihuirea c-un deget diafan;
Scandează versul tainic în ritmul unui an
Și veac de veac se-ncheagă pe pagini...
Cine oare
— O simt — și-ascunde, vie, privirea arzătoare?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher?
Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher?
Din razele de lună au scăpărat scântei:
Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei.
Păinjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,
Și barba pieptănată pe piept i se desface,
Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace...
Și pacea și vecia și luna sunt cu el.
— Ai fost „deplin călugăr și blând ca și un miel;
Adânc din cărți știut-ai", — dar azi ți-e moartă slova,
Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova.
Pentru-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu raiul:
Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul.
Jelim goniți departe de țara Domnului,
Ca-n valea blestemată a Vavilonului.
Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,
Pe care o credință și-un neam le înălțară...
Pământ sfințit cu moaște în fiecare cută
Și — pomenind mândria și jertfa lor trecută —
Cu cruci pe la răspântii, în lanț ca șirul salbii....
Bătrâna țară, unde,-n al râurilor albii,
Ca pietre aruncate prin vad din loc în loc,
Găsea truditul suflet metoc lângă metoc,
Și unde mănăstirea — precum o cloșcă bună
Sub aripa ei caldă toți puii își adună
Când vede că se apropie hrăpărețul erete
Îți găzduia credința cu neclintit perete....
În Probota, — cetatea simbolică și vie, «Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție» — Și ca o lumânare de ceară de albine
Îți mistuiai ființa să luminezi mai bine. Curat ca și dimia bătută-n râu la piuă, Senin la gând ca raza când stă să fie ziuă Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari, Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari, Ori unde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu....
Și văd iar primăvara, citite Dositeu,
Și cerul dimineții lucind: cristal de apă,
Cu norii: turturele ce-n soare se adapă....
Și simt iar clipa clară a visului tău, când,
Ca un izvor de munte din stâncă izvorând, —
Din ritmul unei inimi și-argintul dintr-o zi,
Întâiul vers, psalmistul, pe buze îți trezi...
Cu limpezimi sfioase de început de lume,
Suna în tine viersul și încă n-avea nume;
Creștea tăcut cuvântul cu rost și cu răgaz —
De ce ai rupt, Părinte, al rimelor zăgaz?
Nu-i nici o poezie să fie ca tăcerea...
Atunci grăi cu glasul mai dulce decât mierea: „Eu am adus în țara ta rumâneasca limbă De bun neam și ferită de la o cale strâmbă".
Și cum pieri cuvântu-i așa pieri și el —
Doar luna prin hrisoave umbla încetinel.
Ghenadie Cozianul
Redobândind trecutul, tăcuse-a lui voroavă
Când se-auzi afară un zgomot de potcoavă.
Sub picurarea lunii prin frunze de salcâm,
Pe-un cal mărunt de munte venea, pe caldarâm,
Cu barba de zăpadă a Sfântului Nicoară,
Ghenadie Cozianul la mine-ntâia oară.
Desprins din ce icoană, cu monahală rasă,
Cu ochii supți, ca fața lui palidă și trasă,
Curatul, cuviosul și cărturarul stareț.
— Părinte, veacul nostru-i viclean și pizmătareț, Prin alte vremi mai bune credința ta îți plimbă. Cu stihuri scoase de pe «moscovitica limbă», Cu lumea de-azi, bătrâne, să lupți nu ești în stare Când un copil de școală ca tine cărturar e. «Frumoasă-ți fu voroava și cuvioasă foarte», Dar nu uita că «vremea — o spui — aduce moarte». Dar nu; nu poți pricepe. Atât de tare crezi Încât, plecând în veacu-ți, mă binecuvântezi.
Te văd în soare-apune ieșind de prin chilii
Când toaca toacă vremea de a te umili,
Și când o rază cade ca o Bună-Vestire
Să poleiască crucea din vârf de mănăstire.
Pe ceruri porumbeii albesc spre porumbar...
Dar tu, visând la aripi ce-n ochi nu mai apar,
Presimți în juru-ți cerul: al stelelor năvod.
Biserica ți-arată pe vechiul Voievod,
Ce-o ctitori în umbră de munte și de brazi:
Ce mică odihnește pe palma lui!... Dar azi
Vezi în vopsea ghehena pe zidul schitului,
Cum urlă blestematul în gura chitului,—
În flăcări cum se zbate, de draci înfipt în furcă,
Acel ce sfântul nume al Domnului îl spurcă, —
Scrâșnind din dinți, păgânul în foc cum se prăvală,
Cum verzi și roșii demoni să-l prindă dau năvală
Și cum îi fierb trufia smintită în cazan...
Și crezi în sărăcia acestui iad uman!
Acum de slujba serii curate, te gătești: Ai sărutat cucernic icoane-mpărătești
Și stai în strana-naltă cetind la Molitfelnic Dar ce nălucă-n tine revine-n zbor sfielnic, În tine ce iubire se-nalță ca o iasmă
Și-ți umple anii serbezi cu-a nopților mireasmă? Prin afumata boltă transpare cerul veșnic, Un licuriciu palpită în fiecare sfeșnic, Tămâia aburează ca pajiști de păduri,
Făcliile-s mesteceni cu stele-n frunzături... Și iată-te pe scoarța-nflorită a poienii, Purtând la gât colanul de brațe al Ilenii. Simți vălurându-i părul molatec, ca o gârlă, Simți tremurând tot trupul ei tânăr de șopârlă... Și te ferești cu groază și faci o cruce mare: Mă scapă de ispită, Prea Sfântă Născătoare!— Și vezi în straiuri albe, la dreapta Domnului, Pe cei ce lepădară dulceața somnului
Și așternutul moale și trupul de femeie, Ca la altar pe lespezi înghenunchiați să steie, Pe cei în care crucea ca un copac crescu, Pe cei în care oaia lui Dumnezeu păscu,
Toți Binecuvântații ce adormiră ca să
Se scoale din țărână, în rai la ei acasă Pe iarba luminată de pene de arhanghel...
Și-ți adâncești nădejdea din nou în Tetravanghel.
Vestește «aleluia» un dangăt larg de clopot, Răspunde «aleluia» al Oltului lung șopot, Și «aleluia» piere pierdut din stâncă-n stâncă... De-i stins în zare zvonul, în inimi cântă încă Și ca un zbor de aripi se suie cum suia
Vuind prin înserare «ale... aleluia!»
Și te închini în tine slăvind făgăduința,
«Căci silnică-i iubirea, dar tare e credința».
Ienăchiță Văcărescu (Ion Pillat)
Lăsând în vremea veche și stareț și vlădică,
Lin, ca un vas-fantomă ce ancora-și ridică
Și navighează noaptea cu luna: proiector,
Avându-mă pe bordu-i ca singur călător,
Tăind cu prora timpul mai neted ca un lac,
Mi-se oprise casa pe țărmul altui veac.
....................................................................
În jurul meu nimica nu se schimbase, dar
Sosea cu zarvă mare, rădvan de Hospodar,
Cu arnăuți la scară, cu mumbașiri călări,
Cu cai din Crâm, în goană, suflând foc viu pe nări...
Plesnesc cu trosnet bice și surd pocnesc pistoale
În țărnă cad cu fruntea țărani cu piepturi goale
A tras în dreptul casei rădvanul sub copac.
Coboară Banul Mare, pe cap cu-nalt calpac,
Cu fața sa prelungă, cu ochiul lui deștept,
Și barba-i castanie îi fâlfâie pe piept.
La nimeni nu se uită, posomorât, mahmur,
Și de sub blănuri scumpe de jder și de samur,
La brâu îi vezi hangerul smălțat cu pietre rare.
ÎI suie slugi plecate ținându-l de subsuoare,
Îi trag cu grijă cizma, papucii îi aduc,
Îi pun în mâna-i albă mătănii și-un ciubuc
Cu imamea de fildeș și lemn de iasomie,
Și până-n filigene cafelele să vie,
Smerite îl așează pe un divan turcesc.
— Plecat mă-nchin în fața-ți, slăvite Văcăresc,
Tu, ce-ai lăsat în țară ca sfântă moștenire,
Urmașilor: o pildă — și patriei: cinstire.
În Mai, când luna nouă își strecură caicul Prin pomii mahalălii, privea mirat calicul La calul tău cel negru trecând trufaș, în trap, Cu șea suflată-n aur pe verdele-i valtrap. Doi robi arapi, în urmă, fugeau cu bețe-n mâini Să-ți apere pulpanul caftanului de câini. Descălecai, în grabă, sub un umbrar de nuci, Loveau cu palma robii în-naltele uluci, O mână nevăzută, din dos, trăgea zăvorul, Și te găseai în raiul grădinii, pe pridvorul Cu lună ce pe masă îți întindea ca dar De borangic de raze un nepătat ștergar... O fată, lângă tine, -n șalvari și fermenea, Cu ochi de căprioară și obrăjori de nea, Pe cari în dungi de umbră juca al genei fir, Purtă în păr surgiucul cu piatră de safir. Părea, ținând o roză în mână, sub turban, Sultana rătăcită a unui vers persan...
Și tu, Arhon vel Bane, cu degetele-n barbă,
Mai grav ca mortul care se scoală de sub iarbă,
Asculți oftând cum cântă de-o biată turturea.
Taraful, melodia în taină o reia,
O-nalță ca o minge vrăjită și o lasă
Să cadă în tăcerea grădinii ca-ntr-o plasă.
Pe rând lăuta, cobza și naiul, o descântă...
Și dragostea ș-aleanul iubitei care cântă,
În vis ca într-un scutec te-nfășură treptat...
Din somnul tău de piatră, de ce te-ai deșteptat Ce vrei la mine, spune, ce dor ți-a dat viață Căci cine mult iubește, în groapă nu îngheață, Și cine mult suspină, și după moarte-i viu!
Și el, ca pentru sine, răspunse: Nu mai știu Departe mi-este veacul și vremea ta mi-e grea... Dar, alb, mă urmărește un zbor de turturea, Și-n umbră dacă piere zăresc ca o lumină O floare — numai una — ce arde în grădină. E turturea, e floare, nălucă e?... nu știu De n-o culeg, se strică — și moare, de o țiu.
O lacrimă, prelinsă pe mătăsoasa-i geană,
Îi tulbură privirea picând în filigeană...
Și glasul lui se stinse ca glas de muezin
Prin somnul cel mai dulce când zorile revin
Din drumul lor în noapte...
Dinicu Golescu (Pillat)
Când iată, fără vești,
A și intrat în casă Dinicu din Golești,
Cu barba-i de cărbune și ochii lui de jar;
Pășise pragul vremii ca un ușor hotar.
— Boiere, drept la cuget și bun la Dumnezeu
Bine te văd aicea.
Și el îmi spuse greu:
— Deși suntem cu inimi și cu moșii vecine,
Am colindat Evropa și moartea, pân-la tine.
Să m-odihnesc, mă lasă, de-atâtea țări și mări;
De nu-s poet, în brâu-mi, port totuși călimări.
— Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.
E pasul care sună scandat ca și un vers
Pe drumuri pietruite și pe poteci de lut,
Voios că merge singur drept spre necunoscut;
Pribeagul, ce pornește cu soarele de mână
Și bea, în palmă, cerul, plecat pe o fântână;
Milogul care n-are în traistă nimic,
Doar foamea lui cea mare și un coltuc prea mic,
Și-și taie cu privirea, ca dintr-o jimblă bună,
Felii de câmp cu soare, sau miez de codru-n lună.
Poet e cel ce naște cu pasu-i universul.
Pe lângă-un drum-tovarăș, ce prețuiește versul!
Și orice cale-i dragă de poți găsi în ea
În zori: o rază nouă — și seara: altă stea...
Golescule, tu care întâiul ai deschis
Ca un copil cămara Apusului de vis,
De ce nu pot culege cu inima ta nouă
Lumina dimineții ca un polei de rouă
Pe-orașele străine cu nume greu de spus,
Când iarăș diligența pornește spre apus?... De ce nu pot ca tine să intru la «Șenbrun»: «Fântâna cea frumoasă» — cum zici în graiu-ți bun — Pășind sfios nisipul greblatelor alei...
De portul tău exotic se minunau femei
Cu pălării de paie și șaluri de mătase,
Râdeau cu ochi albaștri sau negri, curioase, Și la plecare fete nebune, în caretă
Îți azvârleau, ca pasări, volane din rachetă, Sau întrebau, în grupuri, mirate, cine ești... Tu , le zâmbeai, cu gândul la parcul din Golești.
— Grăiești, mi-e tare teamă, ca un stihuitor Nu te-nțelege, iartă-l, bătrânul călător... Mă întrerupse dânsul în chip «politefsit», Și-am priceput din vorba-i ce mult l-am plictisit. Uitasem în avântu-mi că, Mare Logofăt,
Cu poezia nouă eră cam îndărăt
Și, înghițindu-mi versul de-acuma fără rost, Priveam cum mă privește Golescu ca p-un prost...
— Eu Constantin, boierul cinstit dela Golești,
De-am străbătut întinsul cetăților crăiești,
N-am părăsit pământul iubit al țării mele
De dorul altui soare, de dragul altor stele.
Când am văzut nevoia și jalea de la noi,
Am fost în lumea largă să aflu gânduri noi,
Să-mi altoiesc un suflet rămas din vechiul Râm,
Sălbăticit de vremuri pe rodnicu-i tărâm.
N-am căutat, mă iartă, ca un poet nebun
Văzduhul și pământul în ochii mei s-adun.
De m-am purtat prin țara atâtor împărați,
E ca s-aduc în mine un suflet bun la frați.
Văzându-mi stângăcia a râs străinul tot,
Batjocorindu-mi chipul de hâd fanariot.
Și de s-au strâns în juru-mi, pe piețe, ca la urs,
Ce-am învățat rămâne și râsul lor s-a scurs
Ca Argeșu-n zăvoaie cu apele lui mari.
Am adormit în pace la umbră de vlăstari — Vlăstarii poartă umbra căzutului copac — Ați isprăvit voi oare ce-am început să fac?
Aveți, e drept, Apusul întreg în pălărie, Ași vrea mai bine-n creier și-n cugete să fie. De ce ai vrut, urmașe, din groapa mea să vin De ai nemțească haină, dar suflet bizantin? Pe mine de sta moda Fanarului, visam
Un suflet ca o floare ascunsă dup-un ram, Un suflet proaspăt, dornic de roade ca pământul. Strămoșii-i dăruiră, cu legea lor, cuvântul; De mic îl botezară cu lacrimi și amar
Ca greu să cântărească pe-al cerului cântar; L-a-mbălsămat cu cimbru și flori de busuioc Pământul țării mele, să-i fie de noroc, În el câmpia, lunca și munții să se-ascunză; Ca un păstor ce zice doar codrului din frunză, Cât îl atingi, un sunet fremătător să dea; Un suflet nou și totuși bătrân ca țara mea...
Anton Pann (Pillat)
Tot mai priveam prin veacuri domnescul lor rădvan Când, nas în nas, la poartă, dădui de Anton Pann. Purtă, ca-n moda veche, giubea și antereu, Pe jos urcase dealul și gâfâia din greu.
— În casa ta azi versul Protipendadii-a fost, Îngăduie s-o calce și snoava unui prost.
Te miri c-o știu și pe-asta? Nepoate, le știu toate. Ș-apoi de vin ca sania pe tălpi și nu pe roate E că-ntâlnii de vale pe Ban... și arnăuții
Lui m-au ferit, luând-o, de grijile căruții. De astfel de belele la noi nu scapi nici mort, Când te-a născut norocul la gura unui cort.
Dar să lăsăm necazul la ușă cu tichia,
Și află că din groapă de ies să-ți tulbur viea E că aici mă cheamă o judecată mare.
— O fi cea de pe urmă? rostii cu-o tremurare. — N-ai grijă, din cer Domnul cu-arhangheli n-o să iasă, Ci nobila Gutuie, a poamelor crăiasă,
Trimis-a după mine să stau dovadă vie
La cearta dintre Ceapă și Strugurul din, vie. Am în «Povestea vorbei» cu deamănuntul spusă Și pricina și jalba și jalea lui nespusă
Când fu «bubosul Strugur de lemne spânzurat». Prea cruda lui pedeapsă pe-atunci m-a bucurat, Dar, de când în mormântu-mi beau veșnic numai apă (Ș-aceasta doar când ploaia, binevoind, m-adapă) Am început să judec mai dulce vin și must.
— Morala după moarte e-afacere de gust,
(L-am întrerupt) eu totuși nu te credeam bețiv. — Nepoate, veacul nostru era mai milostiv,
Și darurile viței au fost blagoslovite.
La voi, zâmbiri și butii le văd cam istovite De când pe vechea vorbă ați pus o haină nouă.
Am și strigat, strângându-l de mâinile-amândouă:
— Bine-ai venit! Pe finul isteț al lui Pepele,
De ani l-așteaptă casa copilăriei mele.
Am găzduit într-însa, pe rând, pe toți poeții,
Ca plată mi-au pus lacrimi în ochii tinereții.
Din fagurii iubirii mi-au dăruit durerea,
M-au învățat, nătângii, s-o prețuiesc ca mierea.
Mi-au îngrădit simțirea în țarc sărac de spin,
Să-și behăie dorința în ritmuri de suspin.
Ei mi-au schimbat stejarii în sălcii plângătoare,
Și cu băsmiri de lună și de privighetoare,
Mi-au smuls din ceruri până și zborul ciocârliei
Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.
O, Anton Panne, oaspe ce-n țară n-ai pereche,
Tu singur poți cu gluma ta — floare la ureche —
Să înflorești în inimi de plâns amar și ură,
Pe mărăcinii vieții a râsului răsură.
Povestitor al vorbei, calif peste silabe,
Ședeai, ca într-o mie și una nopți arabe,
În mahala, sub părul bătrân, la cafenea,
Istorisind zăbavnic cum vorba îți venea
Cu boaba de mătănii ce deșirai în mână.
În ochii tuturora te-ntâmpină stăpână
Aceeaș bucurie ce-n gâturi hohotea,
Și pilda snoavei tale nu se nesocotea.
La țară, cu Moș Albu oprit la șezători,
Zvârleai la fete-n poală un pumn de ghicitori,
Și cum, prin grâu, chiar Domnul a rânduit cicoarea,
Sădit-ai, printre oameni să fie zicătoarea.
O, «music» blând, ce-n strană cântai smerit la îngeri,
Când isonul căzuse armonios de plângeri,
Doar tu, suiai la ceruri cu râs de melodie...
— Nepoate, vorba multă la om e sărăcie.
Pe Nastratin ascultă-l, deși a fost păgân,
Căci dacă versul trece, proverbele rămân.
Și, pe când glasu-i încă auzu-mi stăpânea,
Se îndreptă spre ușă, făcând o temenea.
Eliade, Cârlova și Alexandrescu
Dar roate uruiră și bice au pocnit...
A cui caleașcă-albastră de lună s-a oprit?
Ce vechiu poet se-ntoarce cu cai înaintași
Ca să revadă țara umililor urmași,
Și părăsind în groapă a oaselor speteze,
A hotărât la noapte la noi să ospăteze?
M-am repezit la scară... Nu-i un poet: sunt trei,
Și-un câine e cu dânșii. O fi? da, da, sunt ei!
Eliade mă privește cu ochi de Sburător,
Alexandrescu vine cu câinele Azor,
Și prins în uniformă ca-ntr-un corset de fată,
Sfios, îmi dă Cârlova o mână inspirată.
În anul una mie opt sute și trei zeci,
Cu patru cai ce-nnoată în praful lunii reci,
Pornirăți din Târgoviști ca să-mi sosiți acum —
Vă rog, poftiți-năuntru să v-odihniți de drum.
Era, ca azi de albă, aceeaș noapte-n țară,
Când zurgălăii voștri de ducă se-nălțară.
Colinele muntene păleau în șir pe cer,
Mijea ca o nălucă un munte grănicer,
Argintul viu în jgheaburi cursese cu susur,
Își poleiau toți plopii destinul lor obscur,
Și sate în lumina aceasta uimitoare,
Se văruiau deodată ca pentr-o sărbătoare...
Un han, din vreme-n vreme, cu streașina în lună,
Visă că Grigorescu pe pânză o să-l pună.
Se iconeau o clipă: hangița-n rama ușii,
Pe lângă focuri joase, ca umbre, cărăușii,
Și, dejugați, plăvanii greoi schimbați în piatră.
Piereau apoi în zarva dulăilor ce latră.
Prin ramuri revărsată încolo și încoace,
Pe drumul mare, luna vă născocea băltoace
Și vă stropea trăsura cu picuri argintii...
Dar voi, păstrând în suflet ruinele pustii,
Și urmăriți de gândul trecutului unic
Din câmpenescul farmec neculegând nimic,
Vedeați numai ruine domnind voievodale...
Și bolți în surpătură pe necioplite dale,
Și tainițe zidite pe vremi de meșteri mari,
Și clopote de-aramă turnate de-alămari,
Și curți domnești cu turle, clopotniți, paraclis—
Vă răsăreau vedenii în lună și în vis.
Ieri: stemele domniei — azi: un sălaș de stâne...
Au înfruntat năvala urgiilor păgâne,
Când buciumând străjerii chemau la metereze
Tot ghioage nestrunjite în brațe pururi treze,
Și-n piepturi tari, mândria de a muri Român.
Azi unde sunt vitejii, când pietrele rămân
Ca semne că aicea fu Scaunul și scutul?...
Târgoviște, adio! Te-ntuneci cu trecutul. Toți trei pe-aceeaș liră, cetate,-ți cântă slova. Eliade-Rădulescu întâi, și tu, Cârlova,
Rostirăți la porunca despotică de-a spune: «O, ziduri, rezidența vegherilor străbune...» «O, ziduri întristate, o, monument slăvit...» Și iată că, pe gânduri, deodată ai șoptit, Alexandrescu,-n mână cu fruntea ostenită: «Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună și umbra de eroi...»
Ș-aceeaș poezie se tânguia în voi.
La masă beam acuma ceai blond din samovar. De n-ar fi fost obrazul ca laptele de var Și ochii de odată ca sticla, n-ai fi zis
Că și-au cernut țărâna prin cel din urmă vis. Erau atât de tineri că mă simțeam bătrân. Smerit ședeau ca-n strană. Am început să-ngân Zărind prin geam tot câmpul sub lună revărsat: «Și apele dorm duse și morile au stat.»
Dar cum tăcea Eliade privindu-mă, tăcui.
De versurile vieții să fie-așa sătui?
Și lui Alexandrescu strigai cu glas ce bate: «A turnurilor umbre pe unde stau culcate, Spre țărmul dimpotrivă se-ntind, se prelungesc.» Iar el, nedându-mi vreme nici stihul să-l sfârșesc, Mă întrebă de cine-i, căci nu gândise încă Puternica poemă cu rimele de stâncă,
În care ritmic Oltul lovește val cu val... Și când i-am spus de cine-i — o, visul triumfal Ce-i străluci în ochii înfrigurați la vestea Că pentru veșnicie va scrie, el, acestea... Dar noapte...
Nor pe ceruri...
Când se făcu lumină
Pieriseră cu umbra lăsându-și ceașca plină... Și buchisii iar luna pe raftul meu de cărți Prin tomuri brăcuite, prin stampe și prin hărți.
Donici (Pillat)
Dar luna, greu, cu ochii-mpăinjeniți de somn, Lăsând în urmă steme și chipuri vechi de Domn Și praful să se cearnă pe hronic și ceaslov, În raza-i, ca-ntr-o mână, luă cartea lui Krilov... — Nu vreau, ia seama, luno, azi versuri muscălești.
Un glas glumeț, de-afară strigă:— Te păcălești!
Și ușa o deschise larg Donici, dând cu palma,
Și după el intrară înghesuiți, de-avalma,
La mine, ca-ntr-o casă pe care-o calcă hoții,
Mugind, zbierând, lătrând și miorlăind cu toții,
Târâș, pe brânci, în salturi, pe labe, sau în zbor,
Puhoi grozav, ce crește din tindă-n foișor
Și greu se strânge-n scară și-n sală se desface
— Rămaseră afară doar «două boloboace» —
Val viu de blăni și pene, cu ghiară, plisc sau colți,
Strivindu-se de ziduri, lovindu-se de bolți —
Pe mobile, pe scoarțe, ușor sau anevoe,
Se revărsase Arca potopului lui Noe.
De groază înlemnisem și păru-mi sta măciucă,
Privind la Rac, la Broască, la săltăreața Știucă,
La Leul ce vânează, la Ursul din priseci,
Cum Șoarecele iese cu un Guzgan din beci,
Momița cum se strâmbă la chipu-i din oglindă,
Cum Veverița, sprinten sărind din grindă-n grindă,
Pe scrinuri și pe mese răstoarnă toate cele,
Și cum își taie zborul Liliac și Rândunele,
Zăream doi Câini: o javră de casă și-un dulău,
Vulturul și Paingul sosiți de pe Ceahlău,
Pe stâlpul etajerii un Șarpe încrustat
Cu ochii de rubine și trup de matostat,
Și printre oi bârsane, doinind «oiță bâr»,
Pe bățul păstoriei proptit: un Lup nazâr.
Un Greier și-o Furnică pe-un șal zoreau cât pot;
Râdea Bursucul, Vulpei «cu pufișor pe bot»;
Măgarului, cu ifos cânta Privighetoarea;
Și ca-ntr-un bloc de stâncă sculptându-și nemișcarea,
Un Elefant, de tronuri și de măriri sătul,
Mai măsura vecia cu-al trompei lung pendul...
Neputincios, în jilțu-mi de spaimă zgribulit, Ținteam cu deznădejde acest potop cumplit Și-n gândul meu tot una de greu afuriseam Și fabula și luna ce iscodia la geam...
— Ce vreți, cinstite fiare? abia putui să-ngân. Pe Donici dând de-o parte, răspunse-un urs bătrân, O namilă cât ușa, cu șaptele-i cojoace,
Crescut în fund de codri și neștiind să joace.
— O, fiule, n-ai teamă, la tine mult n-om sta, Căci, oricât de bogată ar fi odaia ta
În colb de cărți uitate pe rafturi în șirag, Un fagure de miere ne este mult mai drag, Cules în zori, pe rouă, din guri de buturugi: Un fagure din care lumina zilei sugi,
Pe când se-nalță zornic prin ramuri, ca un nor, Surorile albine în roi sbârnâitor...
Oricât ar fi de moale, mătăsuri și covoare Nu sunt ca iarba verde în răsărit de soare, Când raza e arcușul ce-atinge într-o doară Pădurea ce răsună ca lemnul de vioară,
Când codrul tot tresare să-și scoale cântăreții...
Noi am venit la tine să judecăm poeții.
Nu te-ngrozi, căci fabuli — știu bine — n-ai scris încă;
De fabuliști ne plângem: obrazul ni-l mănâncă;
Găsiră, vezi, cu cale să ne prostească neamul.
Răbdarăm toate: lanțul și jugul greu și hamul —
Nu vrem să ne-altoiască cu sufletul lor mic.
Ne-au învățat brașoave și fapte de nimic.
Ne-au judecat pe semne pe proprie măsură,
Căci numai Omul minte, blesteamă, strică, fură,
Slugarnic cu cel tare și bici cu cel mai slab...
Ce inimă întrece pe-a calului arab?
Ce mână țese pânza mai fin ca un paing?
Credința unui câine nici sfinții n-o ating!
Și nu cunosc pe lume neveste sau fecioare
Să aibă ochii galeși ai bietei căprioare...
Deși nu-s « doctor» încă și n-am urmat vreun curs,
Pe voi nu-mi schimb năravul și pielea mea de urs.
Nu vrem — poetul fie maestru cât de mare —
Să râdă toți ștrengarii din clasele primare
De vorbele neghioabe ce ne șoptiți cu tâlc...
Privi urât la Donici ce tot tăcuse mâlc,
Se scărpină la ceafă și mormăi-nainte:
— Vezi, fiule, voi oameni, nu știți decât cuvinte,
Ca și copiii care prind fluturi vii pe pagini,
Le-ați țintuit în suflet cu zboruri de imagini,
Și jocul lor de aripi nebun și ne-ntrerupt
V-ascunde noaptea sfântă ce doarme dedesubt.
Noi ascultăm — stăm zile la pândă, nopți întregi,
Ca să culegem glasul ce tu nu-l înțelegi!
Stăm, urmărind tăcerea ce vrea să ni-l ascunză
Sub fiecare piatră, sub fiecare frunză;
Adulmecăm pădurea, poiana, iarba-naltă,
Sămânța care crește și mușchiul ce tresaltă,
Și muntele ce-nalță spre cer a lui spinări,
Și câmpul care fuge sporind din zări în zări.
Vezi, peștii-ascultă apa — și păsările vântul,
Sobolii orbi, cum bate ca inima pământul...
Ființa noastră toată e-o vastă ascultare:
Urechea ne lărgește fireștile hotare
Și ni le duce până în cap de univers...
Ce cata ’n van poeții subtili cu al lor vers
Cu ritmuri jucăușe și cântec de silabe —
Găsește trupul nostru greoi, în patru labe...
Scurt se opri cu ochii holbați la luna plină, Ce prelingea prin geamuri o miere de lumină, Și Ursu ’n două labe și cu priviri aprinse, Spre galbena comoară tot botul își întinse. Dar supărată, luna, făcându-se văpaie
Și măturând cu raza-i întreaga mea odaie, îmi șterse ca fantasme lighioanele lui Donici... își potoli mânia, și se-adânci în hronici.
Bolintineanu (Pillat)
Îmi așteptam poetul de mult ce nu mai vine...
Un ornic miezul nopții bătu cum se cuvine;
De vale câini urlară, la moarte cum se urlă;
Țipă o cucuvae pe a capelei turlă;
Neliniștit perdele foșniră-n luna plină,
Și-n strania, spectrala și palida lumină,
Mă întrebam, cu versu-mi ce mort o să dezgrop...
Ce ne-nțeles de-aproape ai răsunat, galop!
Și totuși, cât se-ntinde în lună drum de deal,
Nici nor de praf nu suie, nici călăreț, nici cal.
L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i...
Au cine-aleargă astfel purtat de ritmul lui?
Ce blestem, din mormântul cu cruce pusă strâmb,
ÎI mână ca vârtejul pe șes, pe deal, pe dâmb?
Ce babă cu descântec de moarte Ta împuns?
Nu-l prind cu ochii încă și-n suflet mi-a ajuns...
Flămânzi cu dinții mușcă din lună, vârcolacii...
Afară, ca de viscol, se clatină copacii.
Castani și plopi de spaimă au frunzele crispate
Și-n groaza lor și-azvârlă, lungi, crengile pe spate,
Căci iată-i: Mihnea, calul și fuga — negru bloc —
Pe drum bătut în cremeni, țâșnind din limbi de foc,
Potcoavele tus-patru când cad deodată, grele...
Și-n urmă-n transparența ce duce pân-la stele
— De lună zugrăvită și de Raffet gravată,
Alunecând piezișă prin nori de plumb și vată,
Desfășurându-și friza de oase și strigoi —
Tăcută cavalcadă a morților spre noi.
Am tresărit ca omul, din somn, când se deșteaptă O mână-mi atinsese, de ghiață, mâna dreaptă Și sângele în vine îmi îngheață de ger — Căci parcă rupt din ceata stafiilor din cer, Stătea Bolintineanu în fața mea, aici,
Cu fruntea: zid de umbră, cu ochii: licurici Ce-și aprindeau din beznă scânteia de fosfor, Străluminând obrazul livid din jurul lor. Un semn făcu— se șterse, cu calu-i, călărețul... Ca aburele bălții când suflă băltărețul, Se risipiră morții, se prăbușiră-n groape...
Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape.
Sus «ca un glob de aur» blând luna strălucii
Pe nori, înalte corturi cu pânzele de nea.
Ce Domn semeț le-ntinse sub steagu-i neînfrânt?
Dar tabăra-nălucă se clatină în vânt,
Și iată se încheagă sub raza lunii pline
O legendară armie de umbre și lumine,
Întregul cer se umple cu oastea lui Mihai.
Sclipește coiful, scutul, zăbala de la cai;
Străfulgeră prin noapte baltagul și topuzul;
Și cum în toamnă crește pe șesuri cucuruzul,
Așa răsar în umbră, sporind în rânduri mute,
Vitejii de-altădată, hotar nedrept să mute...
Credința lor e-aceeaș în ceasul bun sau rău:
Sunt mari Călugărenii, dar sfânt e Mirăslău!..
Eroică legendă, ești Muma lui Ștefan.
Destinul când ne frânge sub pumnul lui avan,
Dela fereastra-naltă a vechiului castel
Ne dai puteri, legendă, să ne luptăm cu el,
Căci visul tău rămâne pe vremi biruitor.
Se-ascunde iarăși luna în vânăt giulgiu de nor. Trecutul se destramă și negurile cresc Și-nchid cu-a lor perdele lunarul dom ceresc.
Bolintineanu unde-i? Sunt singur în odaie.
Mureșanu (Pillat)
Un zgomot surd de ropot, tăcerea o-ntretaie —
Din depărtări afunde se-aud mulțimi în mers,
Atâtea mii de șoapte nu fac decât un vers.
Se umflă ca un fluviu, crescând din om în om,
Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom.
Acum răsună totul în aspră vijelie.
Ca tunetu-n pădure, un glas adânc învie
Și norii dă să spargă— și norii grei se sparg.
În fața-mi, ca pe-o hartă deschisă,-n lung și-n larg
Se-arată tot Ardealul cu munți și cu coline,
Dezvăluindu-și codrii și apele lui line,
Ogoarele, câmpia, pășunile bogate,
Cetățile de piatră și albele lui sate
Ca miei priori pe iarba cea verde-a primăverii...
Ardealul! Tot Ardealul în soarele-nvierii!
Ca un puhoiu de apă ce după ploi s-a scurs,
Din Retezat vin bacii în sarică de urs.
Mioarele, cârlanii, rămas-au sus, la stâni —
Azi bâta ciobănească e ghioagă-n a lor mâni
Și doina pastorală e chiot groaznic azi.
Ca-n vremi bătrâne-nvie pădurile de brazi?
Pe plaiuri iar se mișcă în mers greoi stejarii?
Nu — din Parâng coboară în haită Poienarii.
Prin stânci rostogolite, pe râpe și poieni,
Călări vin falnic Moții din munții Apuseni
Să prindă — ei, vulturii — regescul corb, în plisc.
Și buciumul lor sună prelung din pisc în pisc,
Din vârf în vârf se-alungă ecoul până tace,
Înmormântând chemarea din vremurile dace,
Trezind năvalnic visul ce n-a murit de-atunci..
Și iată visul crește pe lanuri și pe lunci,
Pătrunde viu în case și în inimi fără frică,
Cu mic și mare, sate de-avalma se ridică;
Pornesc bărbați, neveste și fete și flăcăi —
Se umflă de mulțime potecă, drumuri, căi;
Pământul tot îl spală înfricoșate ape,
Rostogolind în ele topoare, furci și sape...
Dar preoți blânzi, cu cârjă și cruce merg în cap —
Păstori albiți de vremuri sub negrul lor potcap.
Cu Domnul călăuză, ei duc poporu-ales
Spre zarea libertății și-al Blajului drag șes,
Lucind, ca pentru Moise, pe-Horeb, ținutul sfânt...
Atuncea Mureșanu ieși ca din pământ, În ochi purta el singur a lor priviri ce ard Și graiul tuturora în glasul lui de bard.
— Având drept bronz, toți munții, iar limbă, neamul meu,
Și-o singură credință în el și-n Dumnezeu,
Turat-am cu-al meu suflet în al iubirii clocot
Să sune mântuirea Ardealului, un clopot.
El sună clar pe Crișuri, el sună pe Târnave,
Să scoale inimi moarte și suflete trândave;
El cântă sus pe Someș, el cântă jos pe Olt,
Unirea să-nflorească ca rujile în volt...
Pe Câmpul Libertății obezile sunt sparte —
«Deșteaptă-te Române, din somnul cel de moarte!»
M-am deșteptat din somnu-mi?— doar luna umblă vie
Prin paginile roase din vreo antologie.
Legende naționale! An patru zeci și opt!
Cu versuri împlinite cum este fructul copt...
O, lună, pentru cine te-mbeți cu mustul lor,
Cu-avântul și nădejdea înaintașilor...
În patria de astăzi credeau ei, în trecut —
Azi nu mai cred urmașii în ceea ce-au făcut.
Alecsandri (Pillat)
Bătu din nou pendula pe marmura consolii, — Și dezgropându-și fruntea de fildeș din «in folii», Își înălță lin luna albastru-i lampadar:
Parc-aștepta sosirea cuiva...
Și ca un dar
De raze ce s-ar frânge în picături de cântec, Se revărsă-n odaie un luminos descântec
De zurgălăi ce sună în trap vioiu de cai...
Să văd pe cel ce vine, pe geam mă aplecai:
În chiote, ca vântul făcând opt murgi să zboare,
Pe-un drum bălțat de lună sub crengi tremurătoare,
Goneau căruța poștii, trei surugii călări.
Nici n-apucasem bine să mă cobor pe scări
Și-n fața-mi sta poetul senin: Alecsandri.
Cum îl pofteam în casă, cu mâna mă opri:
Nu — vreau să vii cu mine pe lună până-n luncă.
Dorința-i mă cuprinse cu tainică poruncă.
Se clătină pământul sub roate și fugi...
Zburam acum alături mânați de surugii.
În vânt veneau miresme de fân — și tot mai bine Se deslușea o apă cu zumzetul de-albine Ce-n negru nor și-adună întărâtatul roi. Intrasem sub frunzișul bătrânului zăvoi — Și sălcii se-nchinară cu fruntea la pământ, Când se opriră caii sforăitori, în vânt Tot scuturându-și salba de sunet rând pe rând...
— N-auzi— îmi spuse bardul— Siretul meu cântând?
El duce jalea «doinii» în valurile-i grele;
El înflorește spuma-i cu «mărgăritărele»,
Sădite de iubire și rupte de noroc;
El strânge «lăcrămioare» la piept și-n crudu-i joc
Le zvârle veștejite de dor, să se răsfire:
Ca-n lacrimile limpezi să crească «suvenire» —
Pe el lăsându-mi versul să cadă ca o plasă,
Am prins Moldova toată în mreaja-i de mătasă.
Păduri de brad, fânețe și lanuri mari de grâu,
Foșnesc, nălucitoare și viii, în al meu râu.
Apleacă-te — pătrunde vrăjita lui oglindă:
Priveliști se alungă și altele colindă,
Din zori de-argint și până în aurit amurg
În rama lui de sălcii, «pastelurile» curg,
Dezvăluind privirii obrazul țării drag.
Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag
Și Argeșul, sub lună, se-nfioră și el,
Mișcându-și solzii lucii pe-al undelor inel. — Biet râu de munte, care nici când n-avuse parte De un poet să-l facă nemuritor în carte, Râu bun al cărui nume răsunător și dulce Pe nimeni nu găsise în vers slăvit să-l culce. Șopti: Șiretul nu e, sunt eu — dar când vorbești Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești. Simt apa-mi curgătoare și zarea-mi că se schimbă, Și valu-mi glăsuiește moldovenească limbă. O, graiul cel mai dulce din țările române, De când pe lira de-aur l-ai înstrunat, stăpâne!... Și-o salcie pe maluri: Așa e... a șoptit...
Alecsandri acuma de brațul meu proptit,
— Sub plute argintate lăsând poștalionul Să-și risipească umbra și să-și destrame zvonul — Pomi pe o potecă tăind de-a curmeziș.
Sub frasini mari, prin frunze ne tot bătea pieziș O minunată ploaie de lună-amestecând
Zăvoiul meu aievea cu lunca lui din gând... Atunci, în plină toamnă, simții că luna Mai Îmbobocea de dorul iubitului său grai.
Năluca primăverii deodată prinse viață:
Se-acopereau vlăstarii cu-o tânără verdeață; Parfumuri pădurețe, sălbatice, adânci,
Se ridicau din ierburi și-n noapte își dau brânci, Se înălțau pe vânturi și se lungeau ca fiare Să prindă iar pământul bătrân în a lor ghiare — Și pasări cântătoare au izbucnit în vers... Alecsandri prin luncă urma tăcutu-i mers, Cu capu-n piept, pe gânduri, cu mâinile la spate — Și tremură natura de vis și voluptate
Când umbra lui regească, trecând, o atingea. Melancolia clipei fugare mă-nvingea,
Cu toată primăvara domnind izbăvitoare... Se auzi departe, clar, o privighetoare.
E-aceeaș care cântă pe groapa lui uitată:
Pe morți numai natura nu-i uită niciodată.
Pe-aceeaș creangă-n leagăn aceleași pasări vin
Ca să-i împărtășească, în Mai, în cânt divin,
Și dacă omu-i lasă sub iarba lor pustie,
Ca să-o-nflorească singur liliacul nu-ntârzie.
Poete, faima minte și bârfitorii mint.
Steluța doar anină o lacrimă de-argint
De ramura plecată pe cruce ca o soră...
Tu , care ești pierdută în alba auroră,
Stea dulce și iubită a sufletului, tu,
Redă fiorul vieții acelui ce-l pierdu!...
Dridri de mult uitat-a iubita-i siluetă,
La piatra lui nu vine, azi, nici o «biondinettă».
Dar când secerătorii, sub ulmi, se-ntind de-amiază,
În umbra fermecată Rodica îl visează,
Strângând la sân copilul din flori, cu păr bălai...
Și toamna, când coboară pe un picior de plai,
Din Vrancea, din Moldova și din Ardeal, lungi turme,
Miorița năzdrăvană, uitând de a lor urme,
Lăsând suspin din fluier în zare să se frângă,
Rămâne nemișcată Păstorul ei să-și plângă...
Și meșterul Manole, care-și zidi iubirea
Să crească peste veacuri în soare mănăstirea,
Nemaigăsind prin lume, ca s-o jertfească, alta —
Rapsodului închină mistria grea și dalta,
Lui ce-a-nălțat în țară, mai trainic să rămână
Ca zidul sfânt: Balada și Doina română.
Alecsandri sub sălcii se depărta încet...
Cel din urmă
Mă părăsise bardul venit de pe Siret. Pe drumuri împietrite de-al nopților polei Suna tot mai departe un râs de clopoței... Mă re-ntorceam spre casă eu singur. Raza lunii Sculpta cu daltă vie în relief alunii, Făcând din steiul umbrei să scapere scântei.
— Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei Tu , dureros de dulce poet, să mi te-apropii?... Și teii troieniră și tremurară plopii.
Glicina de pe ziduri, măceșul din pervaz Legară liane scumpe și roze de Șiraz,
Iar casa mea bătrână reînălță prin veacuri Castelul singuratic la margine de lacuri... Și ca o lipsă mare m-atinse nemurirea
Acelui ce-n luceafăr își îngheață privirea. Și ramurile toate bătură lung în geam,
Iar codrul și cu mine alăturea plângeam.
Pustiul și urâtul mi-erau din nou stăpânii —
Pieriseră în noapte și în trecut Bătrânii,
Lăsându-mă mai singur și mai stingher pe lume...
Le mai plângeam plecarea și-i mai chemam pe nume,
Când, prin ferestre, ziua lăsă pe-al meu covor
O floare de lumină zvârlită din pridvor —
Și soarele deodată aproape îmi era,
Și-n față-mi Grigorescu șezând pe canapea.
Da, i-am văzut bastonul de lemn de corn, surtucul
Și pălăria moale păstrată-n cap (uitucul!)
Și zâmbetul acela și mâna lui și ochii,
Ce-au dezbrăcat natura cum alții fură rochii
Ca să privească goală pe fata ce-o iubesc.
— Nu te jeli, îmi spuse, poeții-mbătrânesc.
Cuvintele de aur menite sunt pieirii:
Ca gâze efemere în raza amintirii
Revin, sclipind în juru-ți, din ce în ce mai rar,
Și-o bună dimineață le vezi într-un sertar,
În acul unui critic uscând pe-o filă ruptă...
Cu legile uitării umane nu da luptă.
— De moare, ce e sunet, culoarea ta rămâne
— L-am întrerupt— Maestre, e azi și va fi mâne,
Eternă ca natura, din care tu o iei,
În spațiu: pe-a ta pânză — și-n timp: în ochii mei.
Poeții pot să plece când ținem vrăjitorul:
Tu singur le-ai fost fapta, lumina și decorul.
Dar el zărind o schiță de-a lui cum sta-n perete,
Surâse arătând-o: De-ași mai trăi, băiete,
N-ași mai picta cu pensuli de păr, ci ași privi
În rama lor firească priveliștile vii.
De ce să strici o pânză când ai un cer de vară?
Și se sculă și ochii păliți îi scânteiară:
— Închide casa, trage obloanele și vină...
Ne-așteaptă drumuri albe și-o țară de lumină.
Te suie-n carul rustic cu pașnicii lui boi,
Te culcă în sulfină, în fân și în trifoi,
Căci pentru tine câmpul ți l-am cules drept pernă,
Și, drept umbrar albastru, ți-am împânzit eternă
O boltă pe sub care de-acum ne-om adânci.
Se mântuise casa când vorba își sfârși...
În legănarea lină a roților de lemn,
Călătoream agale sub magicul îndemn
Al pictorului care crease România.
Mai mică, tot mai mică, se depărtase via
Și-n urmă dispăruse...
Mergeam acum, nu știu:
Pe Topolog, pe Trotuș, pe Mureș sau pe Jiu, Căci apa lor tot una de limpede rămâne,
Când oglindește vraja colinelor române
Cu procesiuni de sate prin lungi livezi de pruni Pornite din îndemnul uitaților străbuni.
Nici muget, nici talangă, nici cel mai slab ecou... Părea tăcuta vale un liniștit tablou,
O pânză zugrăvită de razele de soare
În care otice linie trăia nemuritoare,
Și-n calma ei lumină de vis și de amurg
Privit-a Grigorescu cu ochi de demiurg.
Și se făcu deodată un drum, sus, pe muscele...
Veneau dom ol — ca blocuri de nea ce mișcă grele —
Rumegători, plăvanii cuminți, și-n vârf de car
Țăranul care poartă pe umeri cerul clar.
Și-n praful înserării cădelnițând albastru,
Alături de căruțe trecură în buiastru,
Purtând în mână plosca de nuntă, călăreții...
Am întâlnit, pe-o coastă, cu șatra lor lăieții
Cu trup de bronz, cu zdrențe, cu urși și cu măgari,
Și, la popas, cu boii ei pâlcuri prin stejari,
Cu albe coviltire o tabără de care...
Și am văzut iar hanul pustiu la drumul mare
Și sub umbrar de șiță de ierni dărăpănat,
Drumeți, ce-și beau necazul, și-un murg de stâlp legat...
Și iată casa veche cu nalbe la ferestre,
Împodobit, pridvorul cu scoarțele de zestre,
Copila gânditoare, ce coase la gherghef,
Cu ochi de peruzele și mână de sidef...
Și iată, cu căpșorul lăsat în mâini pe spate,
Mlădie ca o creangă în soarele ce-o bate,
În vâlnecul ce-o strânge ca trasă prin inel,
În mers de ciută, fata cu vaci și cu vițel...
Și iată, sub cireșii din deal, cu mâna goală,
Șezând sfioasă fata cu flori căzute-n poală:
Prin înflorite ramuri privește-n vale țara.
Rodica e? Ileana? sau poate Primăvara?...
Dar dealuri povârnite se împingeau spre munte,
Când am zărit cioporul de oi albind și-n frunte,
Cu bâta după spate și cu căciula sură,
Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură,
Ca să înșire-n suflet — mărgele laolaltă —
Priveliștile toamnei din munte pân-la baltă...
Atunci, din mari, ascunse și ne-nțelese legi,
Acelaș sus la Rodna, acelaș pe Bucegi,
Cu dacică opincă și piept de legionar,
Stând viu în fața noastră dar totuși legendar,
Puternic ca o stâncă și verde ca un brad,
Trăi păstorul mitic și ultimul nomad...
De-asupra lui: doar cerul, ca temelii: Carpatul,
Jur-împrejur: o țară dea lungul și dea latul...
Proptit tăcut în bâtă, cu ochi pierduți în gol —
Din pusta lui Petofi la stepa lui Gogol,
Zvârlea piezișa-i umbră pe dealuri și câmpii.
De pretutindeni glasul pământului grăi:
— În zori de zi te-nalță la cer cu ciocârlia,
Cu soarele ce-apune să-mbrățișezi câmpia,
Te-aștene pe podgorii ca umbra unui nuc,
Deschide-n codru verde cărare de haiduc,
Pe plai să paști alături de stele printre oi,
Să-adormi cu gârla leneș sub plute în zăvoi,
Să fii un măr de aur în mărul plin de mere,
În clopot să fii cântec și în amurg tăcere,
Să crești în grâu cu grâul și-n inimi cu iubirea —
Ca vorba ta să cheme în noi nemărginirea,
Și-n țara Cosânzenii ce-așteaptă încă-ntreagă
Un gând s-o cucerească și-un suflet s-o culeagă,
Ca să păstrezi în tine, ca-ntr-un imens muzeu,
Cu floarea cea mai mică de crâng, pe Dumnezeu...
În țara Cosânzenii ce-așteaptă încă-ntreagă
Un gând s-o cucerească și-un suflet s-o culeagă.