Din poveste — Olga Vrabie

În pădurea ’ntunecoasă, cu adîncuri mari de umbră, Într’un fag cu frunza creață

Care tremură de vînt,–

Este–o scorbură bătrînă, mică, tainică și sumbră, Ce s’ascunde în verdeață

Sus, departe de pămînt.

Țesătura de painjen cu scîntei de promoroacă Se întinde la intrare,

Făurită de pitici...

Toată scorbura bătrînă mușchiul umed o îmbracă Cu molatice covoare

Ce lucesc de licurici.

Iar din mușchiu abia se vede și stăpînul nebunatic; El se scoală-acum alene

Și s’apropie tiptil:

Este-un elf bălai și gingaș, prinț al codrului sălbatic, Cu privirea pe subt gene

Și cu zîmbet de copil.

Dă grăbit painjenișul și verdeața la o parte; Sprijinindu–se de–un flutur

Lung se uită ’n luminiș,

Iar în aer se ivește zîna albă de departe, Printre stele ce se scutur’

Și-o sărută pe furiș.

Ea îl vede și-i zîmbește cu iubire și cu teamă. Iar cu mîna-i parfumată, Ca un palid trandafir, Rupe ’n treacăt cîte-o frunză ce s’anină de maramă. Tot mai albă se arată Printre raze de safir.

Cînd alunecă subt ramuri, cade-o ploae de petale... Ard, în haina ei țesute, Boabe mari de mărgărint... Împletite în cunună, strălucesc în părul moale, Printre stelele căzute, Romanițe de argint.

El așteaptă cu uimire și privirilor nu-și crede, Stă orbit, cu mica-i mînă

Peste ochii zîmbitori…

Mai aproape... mai aproape… și deodată nu se vede; Iar în scorbura bâtrînă

Rîde viața până ’n zori.

Dimineața, cînd ea pleacă și de soare se ferește Printre iarba de matasă,

Plin de dragostea dintâi,

Micul elf, cu ochii galeși, lung în urma ei privește Și, zâmbind, pe mușchiu se lasă

Cu mînuța căpătâi.

El visează... Visu-i leneș n’are nume, n’are țintă… Cu aripile ascunse,

Somnul vine pe furiș.

Îl adoarme ’ncet cu ’ncetul un miros plăpînd de mintă Și un freamăt lin de frunze

Ce se ’nalță din desiș.