Poezie · 1920

Domnița tăcerii

Într’o noapte tîrziu, Într’o noapte de vară. Eu am plîns cu salcîmu ’nflorit: Visul meu argintiu,– Strălucita–mi comoară,– Se sbătea în țărină strivit.

Eu plâgeam al meu vis Cu aripele frînte – Un biet flutur ce moare pe drum– Și un palid narcis Subțirel și cuminte Mi-a trimes mîngîeri în parfum.

Iar parfumul plăpînd Mi-a adus o poveste, O poveste c’un vis argintiu,– Sărutîndu–mă blînd A sburat fără veste... Într’o noapte de vară, tîrziu…

Cînd amurgul sfios Pe aripele serii Lasă ’n urmă–adormitul pâmînt, Vine–un Crai luminos– Și Domnița tăcerii Se coboară ’n albastru veșmînt.

Cu surîsul ei blînd, Mlădioasă și ’naltă Ea alunecă ’n aer ușor, Și sărută trecînd Albul nufăr din baltă Și desmiardă un plop visător.

Ca un flutur,–treptat, Pe cîmpie se lasă, Pe cîmpia vrăjită de vis; Stă cu capul plecat Întristata Crăiasă, Și se roagă – și crin, și narcis...

Iar cînd soarele, lin Își arată cununa Și culege din flori mărgărint,– Gînditor și senin Ea se duce cu luna Și cu palide raze de–argint.