Poezie · 1922

Singurătatea

Amurgul tace jalnic și stingher Și’nchide ’ncet pleoapele învinse, Copacii stau cu crengile întinse Cerșind sfios o rază dela cer.

Doar ciorile în negrul lor veștmînt Trist croncănesc, zburând în depărtare Să prohodească-un nour alb ce moare, Și iar se ’ntinde pacea de mormînt.

Și toarnă ’ncet suspinu-i otrăvit, În inima-mi deschisă ca o rană, Întreaga asta liniște sărmană Și cerul stins, bolnav și neclintit.

Atunci te chem c ’un dor fără sfîrșit, Să-ți plîng tăcut durerea ce mă leagă, Tu să-mi aduci iubirea ta întreagă Și lin să-mi legeni sufletul trudit.

Să-mi spui povești cu prințul Viorel, Cu flori de cîmp, c ’un sătucean din vale, Și sufletu-mi s ’adoarmă fără jale Știind c’al tău veghează lîngă el.

Dar nu m ’auzi... Cu umbrele ce curg Singurătatea vine de departe, Ducînd atîtea gînduri vechi și moarte; Mă caută în pacea de amurg,

S ’apropie de mine... a ajuns... Ca ceața grea asupra mea se lasă; Tot mai puternic sufletu-mi apasă, Îl birue... și rîde pe ascuns.