Poezie · 1927
Pe podețul cel de-aramă
Olga Vrabie · 1 min
Fagii rari cu frunza deasă
Lasă soarele să lure
Pe-o cărare luminoasă
Umbra verde în pădure.
Rădăcinele’mpletite,
Poticnindu-se’n poiană,
Dorm in frunze ruginite
Printre flori de sânziană.
Dorm... si mușchiul se întinde
Peste orice cotitură
Și păianjenul le prinde
În mărunta-i țesătură.
Suspinând, prin iarbă trece
Șoapta florilor ascunse;
Un pârâu curat și rece
Se strecoară pe sub frunze;
De pe-o creangă prăvălită
Se resfiră ca o ploaie,
Și o punte tăinuită
Peste apă se ’ncovoaie
Puntea mică, din poveste,
Gârbovită-i și uitată....
Cade-o frunză fără veste,
Zboară-o mierlă speriată
Fuge’n iarbă-o nevăstuică
Iar pe vechea punte sură
Un copil in câmeșuică
Stă cu degetul in gură.
Mic și singur in pădure,
Cată ’n undele cărunte
Si nu poate să se ’ndure
Să pășească de pe punte
Într-un sat, departe, toacă,
Apa șuieră nătângă...
El nu știe ce să facă,
Să zâmbească, ori să plângă.
Fagii rari ca frunza deasă
Îl privesc gândind aiurea,
Și ’ntr'o pace luminoasă
Se învăluie pădurea.
Este-un cântec fără nume
„Pe podețul cel de-aramă
Un voinic se duce’n lume,
Străinel și fără mamă”.