Poezie

Gorunul lui Horia

Străjer străvechi și plin de bărbăție, Gorunul uriaș spre ceruri cată... La umbra lui, pe-o noapte-ntunecată, Trei căpitani și-au fost jurat frăție.

Ei s-au legat cu inima curată Să-și mîntuiască neamul de robie. Luptară dîrji, dar, prinși prin viclenie, S-au săvîrșit — martiri-eroi — pe roată.

Trecură ani... Cumplit ofta iobagul, În lanțuri și mai crunte ca-nainte, Îngenuncheat de cei atotputernici,

Cînd, iată, tînăr crai ridică steagul... Și sub gorun aceleași jurăminte Răsună : „Moarte domnilor nemernici !”.

Dar n-au vrut cei de sus să-l înțeleagă Și, după mari izbînzi și zile-amare, Într-o colibă, făr-o lumînare, S-a stins, pustie, viața lui pribeagă.

Îl îngropară sub gorunul mare, La umbra-i, ce-i fusese-așa de dragă, Pe cînd ai lui umplură lumea-ntreagă Cu-al doinei vaier fără de-alinare.

Bătut de ploi, de nopți vijelioase, Cercînd zadarnic pe urmași să-i cheme La luptă nouă, stăruie și azi

Gorunul falnic, neînfrînt de vreme, Ci trist își pleacă crengile-i stufoase, Umbrind mormîntul marelui viteaz.

Ce-nseamnă însă-a cerului mînie ! Ce-nseamnă norii vajnici de s-adună ? Gorunul azi mai greu din ramuri sună, Parc-ar voi eroul să-și învie !

În hohote de plîns ar vrea să-i spună C-ai lui uitară drept și datorie ; El cere-un semn din ceruri, să-i îmbie La luptă sfînt, ca în vremea bună...

Și iacă ! Trăsnet zguduie gorunul Și val de crengi acopere mormîntul, În care mîndrul crai își doarme somnul...

Ci toți stau muți și n-a-nțeles nici unul : Zadarnic Domnul și-a rostit cuvîntul, Căci au pierdut credința lor în Domnul !