Poezie · 1900

La o ciocîrlie

După Shelley

Salut, zeiță a cîntării ! Căci pasăre nu poți să fii Tu, care, plină de simțire Prin viersu-ți măiestrit din fire, Reverși din bolțile tăriei așa voioase melodii.

Întocmai unui nor de pară mai sus și tot mai sus te-avînți: Și-n adîncimile albastre Răsuni dasupra lumei noastre, Și tot cîntînd te urci într-una, precum urcînd într-una cînți.

În slava soarelui ce-apune scăldat în valuri aurii, Te legeni tu, fermecătoare, Bătînd cu drag din aripioare, Asemeni unei ideale, nețărmurite bucurii.

Plutind prin purpura-nserării, te pierzi și nu te mai zărim ; Cum piere steaua cînd o-nghite Lumina zilei strălucite, Dar eu ți-aud, ca și-nainte, recitativul tău sublim ;

Precum în amijit de ziuă luceafărul ne-apare șters. Și-ndepărtata-i scânteiere. Deși se stinge din vedere, Ne urmărește mai departe, urmîndu-și calea-n univers,

Tot astfel cântecele tale triumfă pe pămînt și-n cer, Precum din norul ce-o ascunde, Lumina lunei blînd pătrunde Și-nseninează firmamentul în noaptea plină de mister.

Cu ce-aș putea să te asamăn ? Nu plouă norii aurii, Cînd rîde curcubeu-n zare, Mai vesele mărgăritare Ca ploaia trilurilor tale armonioase și zglobii !

Precum în lumea-i ideală poetul cîntă solitar ; Smulgînd superbe-accente lirii, Sădește-n sînul omenirii Fiori de temeri și speranțe de cari ea nici n-avea habar !

Precum o nobilă fecioară, în turnul vechiului palat, Vrăjită de iubirea-i castă, Își cîntă dorul la fereastră, În ceasuri de singurătate visînd subt cerul înstelat;

Precum un licurici spre seară, cînd roua proaspăt-a căzut, Cu licăritul lui eteric Atrage ochii-n întuneric, Dar, adumbrit de flori și ierburi, rămîne totuși nevăzut;

Precum, în adieri ușoare, un trandafir îmbobocit S-alintă risipind pe drumuri Amețitoarele-i parfumuri, Încît, rotindu-se împrejuru-i, tîlharul zboară buimăcit;

Nici ropotul primăvăratec pe dîmburi verzi curgînd pîrău, Nici frunzele foșnind vioaie Înviorate după ploaie, Nmic nu-i falnic și zburdalnic și limpede ca versul tău !

Ce tainice simțiri te-nspiră, o ! pasăre sau heruvim ! Cîntăm noi vinul și iubirea, Dar unde este fericirea Dumnezeieștilor avînturi ce ne cuprind, cînd te-auzim ?

Cîntările de biruință și corul nostru nupțial Pe lingă imnurile tale Sunt scîncete pustii și goale : Simțim în cîntecele noastre un nu-știu-ce lipsind fatal.

Ci spune-mi, de-unde-și ia izvorul și zborul glasul tău divin ? Din care cer ? Din care valuri, Fînețe, cîmpuri ? văi sau dealuri ? Ce dragoste de tine însăți ? Ce neștiință de-orice chin ?

Căci în eternă veselie tu viața toată o petreci, Nici umbra grijii-ntunecate În veci asupră-ți nu s-abate : Iubești, dar patima iubirii nu poți să o cunoști în veci I

Aievea sau visînd tu, poate, vezi altă lume decît noi, Cunoști secretul morții poate, Și le pricepi mai bine toate — Cum ai cînta altminteri oare așa de clar și de vioi ?

Noi iscodim trecutul searbăd, ori viitorul îndoios, Și-n viața noastr-atît de tristă Rîvnim mereu ce nu există, Și cel mai dulce cânt al nostru e plînsul cel mai dureros.

Și chiar de-am fi străini de rele, de-am rămînea de-a pururi prunci, Și-n veci cu lacrime durerea Să nu ne-ntunece vederea, Socot că n-am putea cuprinde norocul tău, ah, nici atunci !

Poetul s-ar cădea să pună pe arta ta mai mare preț Ca-n tot ce-a grămădit de veacuri Gîndirea omenească-n bracuri, O, cîntăreț ce-ascuns în ceruri măsori pămîntul cu dispreț !

Dă-mi mie numai jumătate din toată veselia ta, Și-un imn măreț, în toată slava, Atunci din pieptu-mi răsuna-va, Atunci, cum eu te-ascult acuma, pămîntu-ntreg m-ar asculta !