Mandolinate

Când l-a zărit, Venea în sus Din răsărit, Ea — din apus.

De nu mă-nșel, Era-n april: Copil și el, Și ea copil!

Cum s-au văzut, Dragi și-au căzut. Cum și-au zâmbit, Și s-au iubit.

Și-au hoinărit În jos și-n sus, Spre răsărit Și spre apus...

Dar ceasul cel Fatal veni — Ea râse, el Îngălbeni:

S-au despărțit; Și ea s-a dus Spre răsărit, El — spre apus...

Te prind Fiori Privind La flori Vai, când Mai treci Pe vechi Poteci Și vezi Trecând Perechi La braț, Și cum Te-abați Din drum, Oftezi Și-ți chemi În gând Un blând Profil, Și gemi Plângând Nebun, Ca un Copil!

Eu știu cât sunt De efemer — Un fulg în vânt — Dar până pier, Vreau să te cânt! Un cântec sfânt Cum n-a sunat Mai minunat Nici pe pământ Și nici în cer... Și-atâta-ți cer În schimb, ca preț: Doar să zâmbești Când trist, pe drum, Îl întâlnești Pe cântăreț — Tu numai cum Știi să zâmbești!