Mănușa

În fața grădinii sale cu lei, Când gata-i să-nceapă lupta de fiare, Stă regele Francisc pe tron. În preajmă-i stâlpii coroanei, Și de jur împrejur, pe înaltul balcon, Cunună de mândre femei. Și la un semn s-a deschis colivia,

Și grav, în arenă, un leu Își poartă mândria Și caută mut, de jur împrejur, Căscând fioros. Își scutură coama-ncurcată Și se încovoaie o dată, Apoi se culcă jos. Și regele dă un semn iară,

Și prin poarta cealaltă Un tigru sălbatic saltă. Cum vede pe leu, răcnește Și în cerc, fricos, îl înconjoară Cu limba-ncordată-n afară, Cu coada vâlvoi

Și sforăie turbat, furios Și mârăie dârz, apoi Se culcă alăturea, jos. Și craiul mai dă un semnal,

Și pe două guri colivia Stupește doi leoparzi deodată. Ei cad furtunatici, cu lăcomia De luptă-ndrăzneață, Pe tigru năval, Acesta turbat îi înhață Cu laba-ncruntată, Dar leul în sus Se-nalță urlând, și toți s-au supus. Și tac îmbufnate,

În cerc întinse, De setea sângelui aprinse Felinele înfricoșate. Atunci, din balcon

Cade-o mănușă din mâini delicate Între tigru și leu, la mijloc. Iar Cunigunda-n bătaie de joc Se-ntoarce spre cavalerul Delorges: — De-ți este amorul așa de aprins Și vrei să mi-o dovedești dinadins, Ei, adă-mi atunci mănușa de jos! Și cavalerul pornește în pripă,

Coboară-n arena îngrozitoare Cu pas apăsat, îndrăzneț, Și dintre fiare Smucește mănușa c-un gest de dispreț. Și cu uimire, cu groază,

Cavaleri și nobile dame Se grămădesc să-l vază. Și el, liniștit, aduce mănușa-napoi. Curtenii prind să-l aclame. Iar Cunigunda jubilează, Norocu-i râde în ochii vioi: Ce gingaș zâmbește, primind pe viteaz!... El, mândru, i-aruncă mănușa-n obraz: — Răsplata, doamnă, n-o mai vroi! Și pleacă, fără să cate-napoi.