Poezie

Carpați

’Nalți, ’nalți pîn la ceruri munțiĭ Romaniei Sufletele noastre cu eĭ se mîndreascŭ Spunŭ par’că trecutul lorŭ viitorimeĭ Templul de uimire celor ce‘ĭ privescŭ

Dealurĭ, văĭ stîncĭ, rîpe, șerpuind isvoare, Brazi, păduri antice, creasta lorŭ granitŭ Soarele l’apusu-ĭ cu o salutare Îi încoronează cŭ al său focŭ sfințitŭ

Mărirea pe dînșiĭ par-că triumfează Ochi mei cu fală’ĭ a putut privi : Geniul Romaniei în eĭ dominează Mare și puternicŭ cum îĭ placĕ a fi!

Subt a le lorŭ poale se vàdŭ smănate, Sume tîrguri, sate, mănăstiri, ruini Șesuri cu arăture, și turmĕ adunate, Rîurĭ înunduase, livezĭ, viĭ, grădinĭ

Iarna s’audŭ vînturĭ și cadŭ ninsorĭ grele Ghiețurĭ, achiloniĭ, troienĭ grămădițĭ, Se luptă asprimea în eĭ cu putere; Brazi săi d’asupra stau tot înverzițĭ.

Și cînd primăvara ghețile topește C’unŭ surisŭ de rosă soarele lucind. Sufletul natureŭ par’că‘ntinerește; Vine dulcea vară, zefirŭ adiind.

Nuoriĭ cînd s’adună și torente varsă, Tunetul și ploea, trăsnetul lovind, Totŭ aici resună, de înfiorează Pînă’n vizunie fearăle fugind.

Cîtă frumusețe precum și teroare, Timpul variabilŭ cu sinĕ aducînd Naște robustĭ fii, rumene feceoare, Pasări, flori iubite, amorul serînd.

Ș’aquila trufașă cu șoimŭ’mpreună Dupe prăzi lăsate ce plană’n azurŭ C’unu regușitŭ țipătŭ face de răsună Aspre ca natura stîncele‘npregiurŭ.

Mare, gigantească aŭ înfățișare, Vinete, pleșuve, vîrfurile ’nuorŭ; Se zărescŭ departe, foarte `ndepărtare Ș’arată cu mîndrie coloanele lorŭ !

Colo al meŭ sufletŭ cŭ ei se mîndrește, Cată’n suvenire fapte marĭ d’eroĭ; În a lorŭ privire, ochiul meŭ citește Trecutul…și cîte se atingŭ de noĭ!...

Carpațĭ ! falnicŭ munte, prin o salutare, Ochi-mĭ te zăriră, ș’inima-mĭ bătînd, Admir înălțimea-ți cînd mărețul soare Răsare ș’apune, fruntea-țĭ cununînd !