Poezie · 1915

Luncă, luncă

Surorii mele

Luncă, luncă ce de jale când îți clatini frunzele! Nu-ți răsar în toată ziua soare, lună, zorile? Nu-ți șoptește ca în taină pârăuș brăzdat de undă, Când în umbre subțiate el aleargă să s-ascundă?

Dacă-ți bate vântul creanga, ce te-nec suspinele? Ți-or veni iar cântăreții, umbre, flori, albinele! Ia de noi mai greu e-n lume când s-a stins dorul vieții... Noi odată trecem numai pe cărarea tinereții!