Mai 1912

Tu, poete moldovene, Cum de mi te lași alene Când văzduhu-i încruntat, Neamul tău înstrăinat Și pământu-nsângerat? 'Naripează-a tale gene, Tu, poete moldovene, Și privește Vulturește Câtă zare se vădește. Și pătrunde Ce s-ascunde În vâltoarea vrerilor, În zăbava vremilor. Și-apoi gându-ți înstrunește Cugetul ți-l oțelește Și din lunec de izvoare Rodnicie de ponoare, Semeția munților, Plopilor cărunților, Din năvala Prutului, Prutului tăcutului, Zămislește-ne cântare, Neamului îmbărbătare, Cei doriți de-nstrăinare Să le fie de mustrare! Iar din vremi înviforate Și din lacrime uitate, Doine vechi de voinicie Oțelite-n vitejie, Zămislește-ne un viers Tuturor pe înțeles, Ferecat în tainic semn Tuturor ales îndemn. Iar acea mândră cântare, Clocotind a răzbunare, Fă să treacă de hotare: Peste Prutul cel hain Ca s-ajungă la Hotin, Peste graiul vrăjmășesc Din pământ bucovinesc, Peste culmea ardeleană, Stăpânire ungureană! Din tuspatru părți de lume Frații noștri să s-adune, Să s-adune gând în gând, Pavăză la-l lor pământ.