Banchetul lui Țepeș

Mohamet-sultanul, cu oștire mare, Urmărind pe Țepeș, vede cu mirare O pădure deasă pe un cîmp întins. El grăbește mersul,d-arșiță coprins. Oastea lui dorește umbre pădurateci Aerul de arbori și de flori molateci. Dar cînd este-aproape, el ce a zărit? Căci de mare groază el a tresărit ! Arborii sunt țepe — douăzeci de mii, Turcii tot atîția-n țepe, morți și vii; Peste-aceste țepe este-o țeapă mare, Unde-un mare pașă la vedere-apare; Pe pădurea morții soarele lucea, P-ale lor benișe vîntul adia. Paseri prădătoare pe deasupra zboară Cîrduri flămînzite așteptînd să moară. — "Ah ! zicea tiranul, de fiori coprins, Acest om nu poate a mai fi învins." Zice, și se duce în pădurea morții. Țepeș sta la masă, rîde-n fața sorții. Gemetele celor ce în țeapă mor Îl îmbată dulce și desfătător.