Andromahe

Iată-i chiotind în cînturi, Cupe-ncununînd cu vin; Flota cu sprijin de vînturi Vîjîie sub cer senin — O, nu fierbi, adînc al mării, Și furtuni tu nu stîrnești Ca s-azvîrli îndepărtării Rămășițele grecești; Zeus, nu zgudui tu rotundul Cerului cu foc etern, Ca să-i vînturi în afundul Nopții veșnice-n Infern!

De-am putut scăpa de săbii, Flăcări ne-au încins pe loc; Robi ajuns-am pe corăbii, De-am putut scăpa de foc! Vai, și de-au scăpat o seamă De robie, unde sunt? Chinul ăsta cum se cheamă, Cînd de viu ești în mormînt Rătăcind printre ruine, Troia moart-o vor vedea, Și le-ar fi cu mult mai bine Dac-ar fi pierit sub ea!

Dar și-atît e mîngîiere, Cu iubiții tăi să fii La un loc și-ntr-o durere; Și e dulce gînd să știi Că cenușa ta udată De vrun binefăcător Va zăcea amestecată Vecinic cu cenușa lor! Însă noi, pe mări, robite Urgisiților ahei, Noi ne ducem risipite Prin pămînturi fără zei!

Tu mi-ai prevăzut mormîntul, Tu Casandra,și-ai tăcut? Nimeni nu-ți credea cuvîntul, Însă eu l-aș fi crezut! Astăzi n-aș pluti spre Ftia , Îndurînd potop de-ocări; Noi n-am suferi robia Celei mai mișele țări! Eu prin Skyros, tu-n Micene Roab-a regelui să gemi — Țara unde cresc Helene Și se nasc Neoptolemi!

Plînge tînguita gloată, Plîng și eu privind la ea: Ah, din lumea asta toată Eu am partea cea mai rea! Îl urăsc, și el, turbatul, Nemilos cu mine nu-i; Cel ce mi-a ucis bărbatul Azi mă are-n voia lui! Întunerec mă-mpresoară, Mîinile pe cînd îmi frîng, Și vedenii-n jur îmi zboară Și-mprejuru-mi toate plîng

Plîng lopețile, și plînge Marea cu murmur amar — Iată-l, gol și plin de sînge, Hector, și-i tîrît de car. Risipită-n vînt viața Strop de strop din el s-a stors, Și, murind, strivit, cu fața Bietul e spre Troia-ntors. De fiori încremenește Largul apelor adînci, Și de vaiet lung vuiește Golul mucedelor stînci!

Și mă-ntorc... și mi s-arată Sîngele-mproșcat pe zid, Și, gemînd cutremurată, Lumea ochilor mi-o-nchid. Nici o milă n-au mișeii! De-un copil nepriceput Tremurau pierduți aheii Și-Agamemnon s-a temut. O, și sunt viteji! și tată Au pe Phoebus! Cum te mint Și tu nu-i stîrpești odată, Mîndre zeu cu arc de-argint!

Iar prin noapte, cînd, pe puntea Tigrului, eu de dureri Îmi îngrop în palme fruntea, Vine-ncet printre străjeri Hector aducînd de mînă Pe copil, frumos și blînd; Glasul apelor se-ngînă, Pînzele vuiesc gemînd: Și pe cînd la piept ne strîngem, Plînge tată și copil, Și tustrei prin noapte plîngem —- Evoe,-n Infern, Ahil!

O, dolopi, și v-amăgește Gîndul că, rîzînd de sorți, Azi prin mine se-njosește Cel mai vrednic dintre morți! Că din cercul nemuririi Smuls ieși-va, voi păgîni, Cel ce v-azvîrli pieririi Pe la Xantus, ca pe cîni? Iar tu crezi că-i trecătoare Jalea mea pe care-o gem? Că mă vei călca-n picioare, Barbare Neoptolem?

Blestemată fie țara Care v-a născut pe toți! Ura lumilor și-ocara Moșteniți-o la nepoți! Iar pe tine-n rînd cu orbii Foamea poartă-te prin uși, De pe cîmpi adune-ți corbii Oasele-n scîrbos culcuș; Și murind, de-i vrea cu mîna Să-ți aduni pe-obraz nisip, Sa se zvîrcole țărîna Îngrozită de-al tău chip!

Și-n tesalicele maluri Rîuri milostive sunt Ca-n rostogolite valuri Să dea omului mormînt! Și greceasca spadă scurmă Pieptul, ca și orice fier, Curge de pe-a dînsei urmă Sîngele din cei ce pier. Și-ori și-n care țări silită Să trăiesc, se va afla Vrun pămînt care să-nghită, Hectore, pe-aleasa ta!