Angelina

Ca Dumitru-n albanime Mai viteaz nu era nime, Nici la braț mai viguros, Nici la umblet mai frumos: Era înger la iubire, Zmeu era la războire; Între fete curcubeu, La bătăi trăsnet și leu. El cu dragii săi tovarăși La război pornit-a iarăși, Dar pe drumul lat și-ntins L-a cuprins un dor pe cale: Dorul Angelinei sale. Și el zice către frați: Dragii mei! Voi m-așteptați, Până-n seară, până-n noapte, Până mâine-seară poate, Pân mă duc la draga mea Căci nu pot de dor de ea! Astfel zise lin și blând Și-apoi pleacă șuierând Pe poteca mult bătută, Care duce la palută!

La palat dacă-a sosit Porțile-nchise-a găsit. Ce-i aceasta? Niciodată N-a fost poarta sub lăcată, Și-acum pentr-ntâia oară Geme poarta sub zăvoară?! Greu uimit d-aceste, el Bate-n poartă-ncetinel. Vine-o babă și-l privește, De pe zid apoi vorbește: Ce tot bați? Mergi înapoi! N-ai să cați nimic la noi!

Și Dumitru greu mâhnit De răspunsul ce-a primit, Bate-n poartă cu piciorul, Sparge poarta cu toporul: Intră-n casă și gemea; Căci în casă ce vedea? Un fecior oh, bată-l vina Ținea-n brațe pe-Angelina, Și glumea, și-o dezmierda Și cu foc o săruta.

Trist Dumitru geme, zbiară Și-n mânia lui amară Prinde lemnul sclipicios: Angelina cade jos, Crud bolborosește-n sânge, Lin oftează și se stânge. Viperă cu două limbi! Astăzi juri și mâini te schimbi! Astăzi juri pentr-a-nșela, Mâine-nșeli pentru-a jura: Deci să moară mișelește Inima care mințește! Apoi crunt și disperat Către tânăr s-a-nturnat: Vezi cadavrul!... Dublă crimă... Este chiar a ta victimă... Sân zdrobit de două ori... Pleacă fruntea... taci și... mori! Barda fulgera prin aer; Un suspin înfrânt și-un vaier, Și-un fecior tânăr frumos, Mort de bardă cade jos.

Ucigașul lung privește Sângele cum aburește Și tăcut ca fierul stând El se pare tremurând: Simte-ale mustrării icuri Și din gene-i lunec picuri. Iar în urmă s-a plecat, Trupurile-a ridicat Și-așteptând până deseară, Cu ele-a grăbit la moară Și la țărm groapă săpa, Acolo le-nmormânta.

Și de-atunci Dumitru n-are Liniște și zi cu soare; Și d-atunci mereu plângea Lângă moară și zicea: Moară! pentru orișicine Macină fărina bine! Căci copila ce-am ucis A fost singurul meu vis, A fost blândă cum e steaua Și mai albă decât neaua! Macină fărina bine, Moară, pentru orișicine! Căci voinicul ucis azi A fost nobil și viteaz!

Și pe locul, unde fu Tânăru-ngropat, crescu Un cipres cu frunză lată; Unde-a fost dânsa-ngropată, Au crescut vițe de vii. Și d-atunci prin bătălii Toți la chiparos s-adun Și pe rane frunză pun: Căci e frunza fermecată, Vindecă ranele-ndată. Iar la vie rând pe rând Curg bolnavii, căci gustând Fructul viței fermecate Iar le dă lor sănătate. Cluj, octombrie 1885