Poezie

Cântec românesc

Câte roiuri de popoare S-au pornit spre-Apus cu drumul Dinspre răsărit de soare! Tabere-ntunecătoare. Cari întinse pe pământ Stat-au nor pe țări, ca fumul Și ca ceața dimineții! Dar precum un vânt ce vine Destrămând broboada ceții, Face iarăși zări senine, Astfel Tatăl sfânt al vieții Datu-ne-a puteri de vânt.

Iată, goticele gloate: Vin cu vuietul furtunii Răsturnând în cale toate! Iarba-n veci pe câmp nu poate Să mai crească pe-unde trec Călărind sălbatici Hunii, Vin Gepizi și-Avari, și frații Hunilor, maghiare stoluri, Și Tătari, și toți turbații Cari prin groaznicele goluri Ale Asiei ca nații Oarbe, fără legi petrec.

Fost-au vifore cumplite, Fost-au guri de Iad ce varsă Cu văpăi nepotolite Spaima morții renoite Cu potop venind mereu, Dar în biata țară arsă Stat-au cetele române, Zis-au: „Vin, dar au să plece Negri nori de limbi străine, Căci sunt apa care trece .. Iar noi piatra ce rămâne Și-avem scut pe Dumnezeu !”

Dumnezeu și sfânta cruce! Preamărindu-l la altare Noi cântări îi vom aduce, Că spre țintă el ne duce, Și ne-a dus de când suntem. Noi ca stânc-am stat de tare Printre valuri albi de spume, Căci a fost în noi tărie! Sunt și eu Român! Și-n lume De-i iertată vr-o mândrie,

Mândru sunt de-al nostru nume, Că noi mândru nume-avem!