Poezie

Cântece

George Coșbuc · 15 min

I

Bea câmpia ploi vărsate, Pomii sucuri beau din ea, Marea bea din râuri late, Soarele din mare bea.

Luna bea raze de soare, Totu-n fire bea mereu — Numai eu să nu beu oare? Taci și lasă-mă să beu!

II

Ce bogată-i marea cu adâncuri mari! Plin e fundul mării de mărgăritari.

Vechile coroane prețuri au mai mari: Pline sunt cu totul de mărgăritari.

Dar când râde Rada, mărgăritărei Sunt pe lume oare scumpi ca dinții ei?

Ce bogat e câmpul înrouat în zori! Rouă-n mărgărele picură din flori!

Ochii plini de lacrimi preț mai mare au: Scumpe mărgărele în acei ochi stau.

Dar ce preț mai are vinul, dragii mei, Când aruncă-n spumă mărgăritărei!

III

Goi, sunt umerii rotunzi, Pieptul gol — așa-mbrăcată Treci pe câmp, frumoasă fată! Când mă vezi, ascunzi de-odată Pieptul tot. De ce-l ascunzi?

De sub văl nevrând îți ies Umerii scăldați de soare, Când te pleci să rupi o floare. Pentru ce zâmbești tu oare Și te pleci atât de des?

IV

Pe sânul alb al fetei, când iese-n ziuă-n prag O salbă de mărgeanuri se leagănă cu drag.

Când unor pietre moarte le dai atâta drept, Atunci, eu viu și tânăr, eu ce-aș avea s-aștept?

Tu pui pe sân mărgeanul, te-mbeți de dragul lui — Dar cât ai fi de beată pe mine să mă pui!

V

Șchiop! Dar și eu am să mor: De ce să mă supăr oare, Dacă n-am două picioare? Pot muri și c-un picior.

Locul meu e hotărât: Iadul! nu-mi ajută ruga — Iar spre iad ori mergi cu fuga — Ori mergi șchiop, e tot atât!

Și-ntre șchiopi găsești eroi: Când e vorba de băute, Mergeți voi ori cât de iute, Șchiopul merge-n pas cu voi!

VI

Stai, iubito, la fântână, Rece-așa, cu flori în mână — Lasă-n pacoste gânditul Căci e primăvară-n lunci!

El îi spune multe multe, Ei-i place să-l asculte — Și copila cea frumoasă Crângul l-a-ndrăgit de-atunci.

VII

Să n-am zi de veselie, Să n-am flori de pus în plete Și să fiu de râs la fete, Dacă te mai las să pui Mâna ta de-acum pe mine! Între noi, să știi tu bine, Dragoste de astăzi nu-i!

Astfel jură ea-n mânie, Pleac-apoi pe șes ușoară — Dar, cu ochi de căprioară, Ea privind pe cel rămas Ne-ncetat în ochi îl ține: Și văzând că-n urmă-i vine, Tot mai mult slăbește-n pas.

VIII

Ieri pe-un trandafir de câmp Am văzut un bobocel; M-am oprit în drum și-am stat De povești cu el.

Multe dânsul mi-a răspuns, Dar mai multe mă-ntreba — Dragă, știi de ce-am vorbit? De gurița ta!

IX

Cu noaptea-n cap, din casa lor Pe viscol am plecat, Și-n deal m-am răzimat plângând De-un paltin fulgerat.

Și Oltul ca un leu rănit Gemea la cotituri Și trist vuiau de-al toamnei vânt Întinsele păduri.

Părea că-mi plânge-n jur cu drag Un glas de turturea — Și mă durea un singur gând: Că lumea nu-i a mea.

Ca pe-un pahar eu jos s-o pun Jos sub piciorul meu Și s-o sfărâm și să mă prind De piept cu Dumnezeu.

X

Voi sălcii triste-n cimitir, V-aud șoptind duios în noapte, Voi despre ce vorbiți plângând? Ce taine spuneți voi prin șoapte?

Vorbim de morții, care dorm Sub noi, vorbim de dusul bine — O, las-că nu va trece mult Și vom vorbi și despre tine!

XI

Ah, cât ești de frumoasă, doamnă, Când stăm de vorbă amândoi, Dar mai ales când spui blazată Că viața asta e noroi.

Mi-arăți briliantata mână Și obositul cap ți-l pleci — Ești întruparea frumuseții Visată de poeții greci.

Tu mă omori cu ochii nobili! Răceala ta m-a fermecat, La foșnetul cel cald al rochii Dintr-un copil mă simt bărbat

Și-atunci când râzi aristocratic Cu veșnicul tău mon-ami, Ah nu-nțelegi, sublimă doamnă Cu ce plaisir te-aș pălmui!

XII

Eu am plecat în urmă-i și-am prins-o de veștmânt - Ea sta pe loc ca moartă cu ochii la pământ. «O, nu fii supărată! Zi-mi numai un cuvânt!»

Ea a glumit cu mine, iar eu — ce fiară sunt! Ea a-nceput să plângă de asprul meu cuvânt — Și-acum ea stă ca moartă cu ochii la pământ.

«O nu fii supărată! Zi-mi numai un cuvânt!» Eu aș fi vrut mai bine să intru în pământ De cât s-ajung și ceasul durerii ce vi-o cânt!

XIII

De-aici culege fata fragi — De-o zi nu te-a văzut, copile, Și-o zi e lungă cât trei zile Când nu se văd doi oameni dragi. De-atâta vreme dragi.

De-aici adună fata flori — De dragul cui le mai adună? La ce ți-ar fi o floare bună, Când plângi mereu și-ai vrea să mori! Al vrea-n curând să mori!

Ea rumpe crini de pus la sân, Dar desfoindu-l, umple vântul — Ah, dacă ți-ar orna mormântul Măcar aceste flori de crin, Flori veștede de crin!

XIV

Eu văd ades pe stradă, Palidă cu pași grăbiți — Rătăcită-i e privirea Și obrajii desfloriți.

Uneori un râs ironic Înflorește-obrajii ei, Cine știe ce-i durerea Astei palide femei!

Mi-au spus mulți că e nebună Și râdeau. Eu n-am crezut, Și-am voit s-o-ntreb odată, Dar am stat în față-i mut

Și-am plecat fără de vorbă Și cu ochii la pământ Parcă eu m-apropiasem Un profan de-un lucru sfânt!

XV

Mâna el domol o pune Peste pieptul mândrei fete Și-o dezmiardă, ca s-o-mbune. Dar ea mâna i-o aruncă Îndărăt, ca să-i arate Că-i mânie-ntre ei doi, Murmurând se-ntoarce-apoi Spre perete.

Plânge, ca s-o lase-n pace, Și se zbate prefăcută — Și la urmă dânsul tace. «Doarme?» Zice ea cu șopot Și mult timp rămâne mută. Ridicată-ncetinel, Ea s-apleacă peste el Și-l sărută.

XVI

De ce te-ntrebi tu, Xinte, oare Că dacă mori mai vezi vr-un soare, Mai poți iubi, auzi vr-un cânt? Le ai aceste pe pământ — Ce vrei cu viața viitoare? Cu ori ce om o lume moare.

Zici, nu? Dincolo de morminte Trăim tot noi ca mai-nainte, Continuă ceia ce-a fost? Ei bine dar, tu ești un prost, Și-n viața cealaltă, Xinte, Cum poți să crezi, că-i fi cuminte?

XVII

Pierdut privesc în urma ta, Când tu îmi treci pe dinainte, Ca Hamlet palid urmărind Fantoma mortului părinte.

Frumoas-ai fi fost cum te-ai stins De-atâte ori mi-o zic cu jale — Azi te urăsc, și totuși stau Privindu-te cu drag în cale.

Tu-mi ești un jalnic suvenir Un nor, când a trecut furtuna; Tu treci prin sufletul meu trist Ca-n nopțile de toamnă luna.

XVIII

Mamă, sunt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? Sar prin somn, mi-e somnul greu Visul mi-e sălbatic.

Ca să uit ce-am învățat. Tu mi-ai așternut în pat, Troscot și sulfine — Dar în zori m-am deșteptat Tot cu focu-n mine.

Mamă, de-n zadar aștept! Azi așterne-mi pe sub piept Flori de mătrăgună; Mamă, vreau să mă deștept Mâne-n zori nebună.

XIX

Domule cu multe plete și cu alb vestmânt de flori Dacă-mi vei vedea iubitul, spune-i c-am ieșit din zori Să mă plimb pe lunci! Se vie, că-l aștept aici afară: Primăvară-i lunca toată, sânu-mi altă primăvară.

XX

Zeii beau nectaruri; sunt nebuni, că beu? Evoe, dă-mi cupa! Ce fac ei, fac eu!

Cei săraci duc greul: dar îl duc de plac? Evoe, dă-mi cupa! Și eu sunt sărac!

Anii trec întruna: rupi tu cursul lor? Evoe, dă-mi cupa! Mâine pot să mor!

Beți suntem de grijă: toți trăim plângând! Evoe, dă-mi cupa! Beat să mor cântând!

XXI

Unde-i apa mai adâncă, Nu ridică haina lor — Nu-i frumos ca să-și arate Pulpa golului picior, Și apoi sunt și plopi pe maluri Și ei văd și spun ușor, Îndemnate de rușine, Ele lasă mult mai bine Să se ude haina lor.

Unde-i mai puțină apă, Își ridică haina sus — Ah și sunt flăcăi pe maluri! Sunt, dar cine i-a adus? Să priviască-ntr-altă parte! Și de văd, ce-au ei de spus? De cât hainele-nmuiate Tot mai bine e s-arate, Gol piciorul cât de sus.

XXII

Când Arhanghelul, sunând, Va veni să mă dezgroape. Eu, cu silă deschizând Amorțitele pleoape, Somnuros în loc de rugă Grabnic îl voi întreba: Știi vr-un birt pe undeva? Și vr-un birt de-o fi pe-aproape Am s-o rup la fugă!

XXIII

O, vezi-l tu cum e! Odată M-am prefăcut că-s supărată Și-am zis: «O, du-te!» Și s-a dus.

Cât e de rău! El doară știe, Că lui nu-i pot ținea mânie, Și-atunci, atunci de ce s-a dus?

Și de i-am fost vr-o dată dragă, N-avea el cap să mă-nțeleagă, Că rea doar într-atâta nu-s!

O, spune-mi tu, ce mă voi face? Un om am și eu care-mi place Și vrajba-ntre noi doi s-a pus.

XXIV

Un cuvânt aș vrea să fiu! Căci atunci eu m-aș ascunde Chiar în versul care-l scriu. Tu citind, pierdută-n gânduri, Stichul meu de nouă rânduri, N-ai ști cât ești de-amăgită! Tu-ți prea temi gurița ta, Dar eu tot te-aș săruta Dintr-al treilea vers, iubită.

XXV

Ei veseli repetau cântarea Ciocnind paharele în cor — Eu mi-am lăsat pe mână capul Și n-auzeam cântarea lor.

Departe-n văi e o căscioară Cu prispă netedă de lut, Și mama coase, și-a ei lacrimi Stau umede pe ce-a cusut.

XXVI

Mă temeam că ea va plânge. Vorbele ce le-am ales Mi-au vădit prea mult gândirea cea atât de vinovată — Grabnic ea plecându-și ochii, roșie s-a făcut de-odată, Dar grăbit nălțându-i iarăși mă privea ca supărată Și zâmba-ntr-aceiași vreme, ca să cred, că n-a-nțeles!

XXVII

Sărută soarele cu drag pământul Și flori de prin câmpii sărută vântul

Izvoarele săruta roșii fiori Și roua lunci și văi sărută-n zori.

Azi-mâne poți să fiii de moarte sărutată, De ce te temi de sărutări tu, fată?

Nu vezi cum se sărută nor cu nor Răsare foc ceresc pe buza lor!

Sunt fulgere, puteri răzbunătoare: Tot omul, sărutat de ele, moare!

Dar nici-odată-n lumea asta nu s-a dat Să vezi amor de fulger sărutat.

Au fulgerele scop! Nu cad pierdute, Cad tot în cel ce nu vreau să sărute!

XXVIII

Arde moartea-n foc ca bradul! Numai trejii-n gheară-i cad: Ea pe beți nu-i duce-n iad, Ca să nu-i revolte iadul — Și-acum ciuda ei pe mine, Că-s tot beat, când dânsa vine!

Dar mi-a spus cu mult necaz, Că pândește-nfricoșată Până voi fi treaz odată! Ce? Mă duci când voi fi treaz? De-i așa, fă-ți moarte cruce, Că-n curând nu mă vei duce!

XXIX

Ieri ca azi și azi ca mâne — Pitpalacii cântă-n grâne, Crinul a-nflorit în văi! Uite, cum se prind de brâne Fete-n horă cu flăcăi!

Luncile sunt toate-o floare — Azi e zi de sărbătoare Și pe lunci aleargă toți! Fată, când ai lunci și soare. Ce mai stai să te socoți?

XXX

Cei osândiți, mergând pe cale De-odată liberi se vedeau, În calea lor de-i întâlneau Copilele vestale.

Cât de frumoasă-i poezia Acestei mântuiri în drum — La noi, cu prosa-ne de-acum S-a-ntors filosofia.

Azi fetele se pun la pândă, Cu foi de zestre-n cale-ți ies, Și tu din liber te-ai ales Cu veșnica osândă!

XXXI

Mama zice din Scriptură: Dacă doi prieteni ai, Vrând să dai a ta avere Unuia, cărui s-o dai? Unul tace, altul cere; Cest din urmă-i prefăcut Dă-o dar cui n-a cerut!

Eu explic cuvântul mamei: Mamă, eu te-am priceput! Tu-mi ești dragă, tu și-o fată! Tu-mi tot ceri să te sărut, Ea nu-mi cere niciodată. Și, după scriptura ta, Ghici, pe cine-aș săruta?

XXXII

Unii vreți să aibă multe, Alții vreau să aibă tot — Două lucruri cer eu numai, Două ah! și nu mai pot!

Eu aș vrea să fiu un fulger, Să scobor tunând din cer, Să orbesc o lume-ntreagă O clipită, și să pier!

Și-n mormânt, culcat pe spate Eu să simt că nu mai port Greul vieții, să am veșnic Conștiința că sunt mort!

XXXIII

La pământ cu talpa goală! Vinul vechi să-l bem din oală! Și-obosiți, când încetăm, Capul să ni-l răzimăm La vr-o frumușică-n poală — La pământ cu talpa goală; Haid copii, să ne-mbătăm.

XXXIV

Era în noaptea Învierii, Îngenuncheatului popor I se cânta legenda sfântă A marelui Mântuitor.

Nepăsător eu stam de-alături Privind modernii cărturari O copiliță-ngenuncheată Mă tot privea cu ochii mari.

Văzând că singur în picioare Așa nepăsător rămân, Mi-a zis naiv și cu mustrare: Da ce? matale ești păgân?

A fost un fulger mititica Și în genunchi eu am căzut Ca un fricos în fața morții; Și-n clipa asta am crezut!

XXXV

Ție ne-nchinăm, Stăpâne! Dă-ne apă, când ni-e sete; Când m-e foame, dă-ne pâine! Dar tu schimbă apa-n vin; Pâinea pune-o pe la fete Și pe la neveste-n sân, Și-apoi las', Părinte mare, Să și-o caute fie-care Ca un drept și bun creștin!

XXXVI

Pe Caraiman ai pus o cruce, Creștin și tu, ca toți ai tăi — Dar vântul a venit cu vuiet Și-a smuls-o aruncând-o-n văi!

Acolo-n creștetul de munte Tu dovedeai, că-n Domnul crezi, Că dânsul e stăpân și-acolo El râde însă de dovezi.

E blasfemie să pui cruce În cerul Lui, într-acel loc În care Dumnezeu e totul — El arde crucea ta cu foc!

Nu-n vârf de munți se pune crucea Și dac-o pui ești un nebun! Cruci pui pe piept de om nemernic Și prin biserici cruci se pun!

XXXVII

Când vii, la pălărie port Și eu o floare; Când îmi zâmbești, în pieptu-mi mort Răsare soare; Neliniștit când te aștept, Ah, cum mă doare; Și când nu vii, simțesc în piept Că viața-mi moare!

XXXVIII

Inima dacă ți-ar fi Mănăstire, Tu frumoaso și subțire, Mâne m-aș călugări!

Nimeni legea de creștin Să n-o strice — Te-aș ținea la piept și-aș zice, Că țin legea pe deplin.

Noi am fi ascunși prin văi! Sărutarea Știi ce-ar fi? Cuminecarea. Iar psaltire — ochii tăi.

Să tot cânt, să cânt mereu La prohimeni! Cântăreț să n-am pe nimeni, Cântăreț de-ajuns sunt eu!

Dar cu asta nu mă-mpac, Cu nimica! Eu aș cere la Vlădica Slujbă de trei popi să fac.

Ei, dar uite cum aș vrea, Frumușică: Mănăstire-atât de mică Numai eu să-ncap în ea!

XXXIX (Coșbuc)

Traiul când ți se urăște Lasă-ți totul și iubește.

De te doare-o grijă grea, Nu te plânge! Taci și bea!

Iar vr-un dor de te frământă Ca să te mângâi, tu cântă.

Trei aceste leacuri sunt Sufletului pe pământ.

Tu să-ncerci cu toate-trele — Dar când n-afii leac în ele

Mori și nu trăi nebun, Mori că numai mort ești bun!

XL

La noi sunt forme, forme toate! Suntem creștini, ferească-Domnul. Noi nu mai cugetăm nimic, Și-un cap deștept, care socoate, Infam e, căci ne strică somnul, E proclet eretic.

O, Crist, tu osândit de soarte! De te-ar renaște noaptea gropii Și de-ai veni și-ai explica, Te-ar condamna la moarte popii, Ca pe-un nebun te-ar da la moarte, Că-ți tulburi legea ta.

XLI

Dacă versurile mele Ar fi salbă de mărgele, Fetele m-ar cumpăra!

De-ar fi cărți de joc, hai hura! Numai cu literatura Doamnele s-ar ocupa!

Iar de-ar fi pahare pline Eu m-aș îndrăgi de mine Și mereu m-aș recita!

XLII

Pe Bistrița, cântând O tânără fecioară, În vânt având vestmântul Și-n păr vuindu-i vântul, Cu pluta ei ușoară Trecea-n amurgul zilei Pe Bistrița cântând.

Închise între stânci, Sălbaticele ape Gemeau ca-n agonie, Albastre de mânie, Izbindu-se să scape Cu vuiet și cu vaiet Închise între stânci.

La cârma plutei sta Copila zâmbitoare: Mireasă-i astă fată Cu moartea cununată, Și-n stingerea de soare Părea un chip din basmuri La cârma plutei sta!

Privind în urma ei, Vedeam cum dânsa trece Râzând pe lângă stâncă De nu venea adâncă Din ceruri noaptea rece, Și-acum aș fi acolo Privind în urma ei!

XLIII

Umed îi răsare pieptul alb și plin de sub veșmânt, Răzimat de șold adoarme brațul drăgălașei fete, Înclinat ea ține capul cel îngreunat de plete Și lipită de picioare-i, rochia saltă-ncet de vânt. Ea stă-n drum. Și-i subțirică și puțin ea stă plecată Și-și acopere cu-o mână obrăjorii ei frumoși, Îndrăzneți purtându-și ochii cei atât de rușinoși Printre degetele palmei, zâmbitoare și șireată. Spune, dragă, ai tu gândul să încurci pe trecători, Ori ai anumit pe unul și vrei astăzi să-l omori?

XLIV

Tu, ulciorule de lut, Am avut aceeași soarte Amândoi dintru-nceput Eu din tine m-am născut Și de-a pururi după moarte

Iar vom fi același lut! Astăzi plâng și te sărut, Că-mi ești singurul meu bine Și ești lut și tu ca mine. Din etern am fost un lut, Dar o soartă-ntâmplătoare Te-a făcut ulcior pe tine: Om pe mine m-a făcut; Ah, întors era mai bine!

XLV

Toamna târziu, În noaptea cu lună, Cum vâjâie codru Și geme, și sună! Din nordul cu neguri Un vuiet răsare, Și vine, și crește Mai uite, mai tare: Iar codrul aude, Puternicul rege Aude prin noapte Și bine-nțelege Al oștilor vuiet Din norduri pornite El vrea să răscoale Puteri obosite Și-njură și urlă, Că-și simte pierirea. Și galben se face, Nu poate s-adoarmă, Nu-și află nici pace, Și tremură codru Cu inima ruptă De spaimă, se zbate, Cu vântul se luptă, Pocnește și sună Și-și urlă durerea, Căci vântul îl prinde Și-l strânge de mijloc, Topindu-i puterea! Și codrul se-ndoaie; Și-l biruie vântul, Râzând, îl sugrumă Și-i rupe vestmântul, Și părul i-l smulge Și-n văi îl aruncă. Un țipăt răsare Pe deal și pe luncă: Grăbitele păsări Cu vuiet aleargă Și norii vin stoluri Pe-ntinderea largă, De spaimă s-ascunde Pârâul sub gheață Și regele codru, Din ultima viață, Suspină văzându-și Pustiul, și geme, Și cade pe spate, Și moare cu fruntea Pe pieptul naturii, Și moare natura De jalea pădurii În toamnă târziu!